Terapie prin culoare și formă: Călătoria personală a artistului Bogdan Mihai Radu
S-a născut într-un oraș de provincie de pe lângă Sibiu, pictează de când se știe și se declară norocos. A studiat și practicat art-terapia în România, până într-o zi din 2010 care se anunța absolut banală, dar i-a dat viața peste cap, lăsându-l nemișcat câțiva ani, afectat de sindromul Guillain–Barré care am aflat că se mai numește și „boala cu 1000 de fețe“. A pictat în spital, cu pensula în dinți. Apoi paralizia a cedat și Bogdan a pictat în continuare. Nu cu idee, nu cu pasiune, ci cu obsesie, așa cum el însuși mărturisește. Anul 2018 i-a schimbat din nou viața: a câștigat Marele Premiu la Oxford International Art Fair, unde e o performanță doar să fii expus. A urmat succesul fantastic de la prestigiosul Târg Internațional de Artă de la Tokyo și mutarea la Londra, cu acte în regulă. De atunci arta lui este în continuă dezvoltare și ascensiune. În noiembrie 2020 a fost distins de Președintele Klaus Iohannis cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler. Într-un intermezzo la București am realizat acest interviu, cam în același timp în care a aflat ca viața lui se apropie de alt punct critic.
Bogdan, de când pictezi?
Cam de când mă știu. Primele desene le-am făcut pe la 7 ani, ca orice copil, apoi când am ajuns în clasa a cincea și am avut profesor de desen am început să pictez și eu mai intens. Pe atunci am văzut și filmul „Bărbatul de la hotelul Ritz” și totul m-a fascinat: personajul, pictura, stilul lui de viață, felul cum picta noaptea și înlocuia tablouri originale cu reproducerile pictate de el. M-a făcut să-mi doresc intens să devin pictor. Așa că pur și simplu l-am imitat întocmai: am început să pictez și eu noaptea, mai întâi la o reproducere fidelă după un tablou pe care îl furasem de la bunica. Reușisem să intru oarecum în mintea personajului, dar pe atunci doar mă jucam. Totuși, când am văzut că mi-a reușit, că n-a observat nimeni, am mai cerut un tablou de la o mătușă, apoi de la o vecină și mi-am făcut o micuță colecție de artă. Totul a durat cam doi-trei ani până mi le-a găsit mama. Pe când aveam 12 – 13 ani, începusem să-mi doresc să intru în galerii, să expun ca orice pictor, să fiu vizibil – atât eu, cât și munca mea. De vândut, vindeam în general rudelor și colegilor de la muncă ai părinților mei. Cine știe, poate peste ani se vor îmbogăți de pe urma tablourilor mele de început. Am ajuns să fac o profesie din asta pentru că mă simțeam de mic norocos, binecuvântat.
De ce pictezi acum?
Ca să mă simt bine, în echilibru. E un act parțial terapeutic. Aș picta indiferent dacă vând sau nu lucrările. Altceva chiar nu știu să fac.
Cum a fost când nu puteai picta?
Când am fost paralizat în spital au fost câteva luni de zile în care nu puteam mișca mai nimic, dar tot nu m-am lăsat și pictam cu pensula în gură. Ținut cumva, ajutat, nu puteam sta în nicio poziție. Dar tot pictam.
Este pictura un mod de viață? Îți poate asigiura existența, independența?
O asigură, dar nu tot timpul, pentru că nu e ușor să vinzi constant. Ca orice artist, mai întâi mă gândesc cum să așez tabloul, cum să-i pun o ramă, cum să îl înscriu într-o competiție, să văd feedbackuri, aprecieri. Și toate acestea de fapt îți îngreunează procesul de vânzare.
Ce oameni ți-au marcat cariera?
Oameni de business, oameni de specialitate, curatorii, pictorii. În prezent, în Londra, colaborez cu Jane Neal, istoric de artă foarte apreciat în UK și nu numai, specializat în artiști din sud-estul Europei. Am colaborat pentru albumul de anul acesta cu ea și cu alt istoric de artă foarte valoros, Michael J. Prokopow, care a făcut o analiză profundă asupra unei anume picturi ale mele. M-a impresionat foarte mult eseul scris despre mine, cred că el este cel care a înțeles cel mai bine ceea ce am făcut, intenția cu care am venit. Tot în Marea Britanie am colaborat și cu John Martin Gallery, unde am expus în ianuarie 2023, în expoziția Hinterland, de grup, curatoriată tot de Jane Neal. Ea mi-a scris textul pentru catalog, a venit la atelier cu John Martin și așa am ajuns la galerie. Dar la Londra e destul de greu să obții un contract cu o galerie bună. În plus toți istoricii de artă și curatorii vor să ai un stil de lucru constant, un soi de trademark după care să fii recunoscut. Jane Neal mă sfătuiește să merg pe o linie dreaptă, să nu mai fac azi peisaj, mâine flori, poimâine abstract, sau dacă îmi place cum pictez un anumit element, de exemplu cerul, atunci să-l fac prezent în tot ceea ce pictez. Nu-mi vine prea ușor să fac asta pentru că eu fac exact cum simt, respectiv exact cum mă simt eu bine în momentul în care lucrez. Iar momentele mele sunt foarte diferite – percep și simt diferit. Aș putea să îi explic asta lui Jane, dar nu am nicio bază științifică pentru a o demonstra, nu am un „certificat de neurodiversitate“. Totuși, din discuțiile pe care le-am avut cu neurologul meu din Londra am dedus că mă aflu în zona de neurodiversitate, să zicem în zona deficitului de atenție. Eu nu-mi propun să schimb stilul, ci doar pictez ce văd și simt – pentru mine este un act de onestitate artistică. Tot eu sunt în toate, dar apar fluctuații care țin de echilibrul meu intern – galeriștii, în schimb, așteaptă de obicei de la artiști constanță, o linie foarte clară. Cred că am nevoie de o explicație științifică pentru ceea ce se întâmplă cu procesul meu creativ.. Nimeni nu poate spune că fiecare din creațiile mele este diferită de fiecare celelalte – dimpotrivă, în toate este ceva al meu, dar subiectul este diferit, sau cromatica, sau variază dimensiunile pentru că inevitabil variază emoția cu care am lucrat, tușa, textura…
Multă lume știe de perioada în care ai fost paralizat și totuși ai continuat să pictezi. Cum s-a întâmplat atunci?
S-a întâmplat foarte brusc. M-am trezit dimineața, m-am dus cumva la duș, încercam să mă spăl, apoi am constatat nu simt niste părți din corp. Îmi simțeam corpul schimbat, simțeam pe alocuri furnicături. Până seara, nu mă mai mișcam deloc. Am primit diagnosticul de poliradiculonevrită cronică, sindromul Guillain–Barré, o maladie autoimună. Mai mult de doi ani am stat mult internat în spital: practic nu puteam să fac mai nimic, puteam doar să mișc capul și să vorbesc. Eram foarte confuz atunci, foarte speriat, depresiv, aveam și ușoare pierderi de memorie. Eram conștient în general, dar nu pot spune că îmi amintesc chiar tot, pentru că tot timpul îmi dădeau câte-un sedativ, somnifer etc. Am început tot felul de tratamente, primul cu o globulină umană, cu Lyrica (pregabalin), cu Cortizon, cu Medrol, cu Gabapentin, cu tot felul de medicamente dure, care cumva mă duceau și într-o stare de latență. Cum dădeam semne că merg spre bine, imediat aveam o recădere, primeam din nou imunglobuline și tot așa. Cred că am făcut șapte sau opt cure de imunoglobulină. La externare mi-a fost recomandat să merg la alt spital ca să fac recuperare – n-am vrut să mai fac pentru că mi-era teamă de spitale. Dar și acum iau în continuare Gabapentin, Pregabalin, amitriptilină și tot felul de medicamente pentru durere neuropatică. Mai am niște ușoare pusee, așa că medicamentele le iau preventiv. Dacă nu le iau încep să apară tot felul de dureri, un disconfort.
Acum cel mai mult aș vrea să știu de unde mi-a apărut schimbarea de percepție și de ce tot timpul în mintea mea se schimbă și viziunea, și cromatica. Eu pictez de fiecare dată ceea ce simt, iar criticii de specialitate au început observe variații mari între lucrări și să-mi recomande să merg pe o singură linie, constantă sau să am niște perioade distincte (ca Picasso). În ceea ce mă privește, eu simt că sunt tot pe linia mea, dar din exterior ei văd altfel. Dacă un curator de artă scrie despre mine, despre peisajele mele, despre cerul pe care-l pictez în peisaj, despre marinele mele, acest curator nu poate să scrie după o lună, după o săptămână, după două luni brusc altceva, tot despre mine. Am scos anul acesta un album de pictură unde apare și eseu de 8 pagini scris de Jane Neal, în care cumva a cuprins toată perioada mea artistică. E drept că nu aș mai părea credibil dacă ea ar trebui să scrie acum altceva despre mine.
Privind din exterior, și eu pot spune că aveam „o linie continuă“ înainte de paralizie, eram mai constant în ceea ce lucram. Acum m-am schimbat destul de mult, într-adevăr. Parcă nu mai sunt același – și când pictez am o senzație diferită, o trăire mult mai intensă, un amalgam de stări care sfârșește uneori în oboseală psihică, care sfârșește în oboseală fizică. Îmi găsesc echilibrul în toate acestea, dar cumva mi se pare că nu mai sunt tocmai eu; este un proces foarte consumator. Încerc să mă descopăr, să mă cunosc mai bine, să aflu mai multe despre schimbarea asta, să am și un răspuns clar, să pot să-mi explic și să le explic specialiștilor în artă. Acum am și un psihoterapeut.
Cum e primită pictura ta la Londra?
La Londra simt că trăiesc cu totul în alt univers. Oportunitățile pieței de aici sunt mult mai complexe, iubitorii de artă fiind mult mai deschiși, mult mai relaxați si mult mai interesați de artist, de calitatea lucrării, de ceea ce se află în spatele ei: povestea picturii, tematica, poate biografia artistului – fără să fie neapărat „băgăcioși”. Britanicii au simțul si capacitatea de observare a unei piese bune. Dacă le place o lucrare, fac tot posibilul să o achiziționeze. Nu negociază o operă de artă. Arta mea e primită cu bucurie, cu emoție. În special peisajele din Transilvania. Oamenii se bucură de ele, am și clienții mei englezi, am și clienți români.
Ce raport ai cu stilurile și trendurile de acum și dintotdeauna?
Niciunul. Fac ce simt și sunt eu. Pentru mine pictura e sacră, e intimitatea mea, locul în care eu mă confesez pe pânză.
La ce lucrezi acum?
La un proiect cu păduri din Transilvania. Tot ce e în natură – și desigur și pădurile din Transilvania – se schimbă. Toată lumea știe că natura se schimbă continuu, dar eu o percep ca și cum se schimbă radical, foarte dinamic. Ceea ce eu pictez de fapt, sunt pădurile interioare. Vreau să dezvolt peisajul cât mai mult, să îl pătrund până în materie, până în pământ, până în adâncime, până la rădăcinile care se duc în pământ de la un copac la altul. Vreau să studiez și să dezvolt structurile profunde: ramurile, învelișurile, scoarța copacului, textura, culoarea, cum se schimbă între anotimpuri.
Cum ai ajuns să ai un raport așa de intim cu natura?
Natura îmi dă o stare de bine, mă regăsesc în ea. Mereu iau cu mine câte-o crenguță de copac căzută, uscată, sau verde. Aș vrea să mă duc în pădure și pe timp de iarnă, să iau zăpadă, să văd cum se modifică culoarea, forma, intensitatea, tot. Mă preocupă metamorfoza aceasta, trecerea de la primăvară la vară, de la iarnă la primăvară; mă fascinează perioada aceea în care totul înverzește, tot ce-i negru intră în pământ, iar tot ce-i viu, viață, iese afară. Mă preocupă mult culoarea asta. Mi-ar plăcea să merg cu cortul sau într-o cabană la munte, să stau două săptămâni, să văd în fiecare zi cu ochii mei același peisaj, să văd cum crește și se schimbă totul. Îmi doresc mult să fac experimentul acesta. Aș înregistra totul pe o cameră, cum s-a schimbat de luni până vineri toată natura și cum m-am schimbat eu. Aș putea să fotografiez același copac în fiecare zi timp de o lună și să văd cum se transformă și să pun pe pânză. Cu ocazia asta le-aș da și oamenilor ocazia să vadă bogăția transformărilor din natură: toți oamenii sunt acum pe fugă, pe grabă, trăiesc în tehnologie și nu au timp să-și vadă natura. Mi-ar plăcea să îi opresc un pic, să îi întorc la realitate.
