Ioana Parvulescu: A te ocupa de trecut inseamna a lupta cu moartea…

Ioana Parvulescu este o scriitoare fermecatoare si atat de discreta! Inteligenta ei este plina de nuante, talentul de povestas si eleganta ei de lady englezoaica o fac personaj al Bucurestiului cultural (si nu numai) de azi. Desi ea insasi se ocupa de personaje…

Psychologies: De unde interesul pentru vremuri trecute, draga Ioana? Este o fuga de prezent?

Ioana Parvulescu: In ciuda aparentelor, nu fug de prezent, ma simt bine in el, desi trebuie sa-i suport imperfectiunile, la fel ca noi toti.

As spune mai degraba ca prezentul e, in sine, o fuga, adica nu-ti da tihna. Dar eu nu ma multumesc cu el, nu-mi este suficient. Vezi, Iulia, daca nu ne-ar interesa trecutul, tot ce au trait altii ar fi zadarnicie a zadarniciilor.

A te ocupa de trecut inseamna a lupta cu moartea, a le asigura acelor oameni un soi de nemurire, a da sens binelui si suferintelor traite de altii.

Mai inseamna sa-ti largesti „cercul stramt“, sa dobandesti prieteni noi. Ce grozav ca poti fi prieten, in trecut, cu oameni pe care n-ai avut norocul sa-i intalnesti, de pilda cu Maiorescu, cu Caragiale, Eminescu, cu Iulia Hasdeu sau, ce stiu eu, cu Maria Rosetti si cati altii, unii dintre ei deveniti nume de strada, altii statui, dar si cu oameni obisnuiti din orice generatie, ca mine si ca tine.

Trecutul este o enorma oferta gratuita, iar cei care n-o accepta, pierd in toate privintele, sunt mai saraci la capitolele minte, inima, literatura, viata.

La noi – nu numai la noi in tara, ci la noi in lume – oamenii fac cozi si se bat de cate ori se da ceva gratuit sau doar mai ieftin, dar nu stiu sa se serveasca din valorile trecutului, care nu implica altceva decat cheltuiala cititului si munca ganditului.

Cum traiau oamenii in secolul XIX? Ce aveau in plus fata de cei de azi? Ce aveau in minus?

I.P.: De cate ori vad pe strada un cuplu de tip Stan si Bran, nu ma pot impiedica sa gandesc: ce bine ar fi ca intre cei doi sa se faca o medie, sa ajunga amandoi la o greutate normala: Stan sa se ingrase cu cateva kilograme date de Bran.

Omul de azi face cu omul trecutului un cuplu de tip Stan si Bran. Omul de ieri era inca firav la nivelul confortului si al cuceririlor medicale, unde omul de azi e gras.

Dar daca privim cuplul sufleteste, lucrurile stateau invers, omul de azi e firav sufleteste, are un suflet chircit, stafidit, pe cand omul de secol XIX avea de unde da, avea un suflet plin si tanar.

Se intampla ca in perioada asta cineva din familia mea are mari probleme de sanatate si n-a fost zi sa nu ma gandesc cat de grozave sunt unele lucruri pe care medicina si igiena le ofera in prezent si cat de greu trebuie sa fi fost inainte, in asemenea situatii.

Dar, pe de alta parte, cand vad cum se poarta unii azi (inclusiv cu bolnavii), comparatia e in favoarea celor de dinainte.

Daca ar fi ca tu sa te poti transforma in personajul literar favorit, care ar fi acela?

I.P.: Povestitorul. Povestitorul din orice carte buna, acea prezenta discreta care pastreaza povestea si o spune. Daca-i un basm, as fi personajul care zice „A fost odata ca niciodata…“ si „cuvantul din poveste inainte mult mai este“, precum si „am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa, am incalecat pe-o capsuna si v-am spus o mare minciuna“.

Daca e vorba de-un roman, as fi naratorul omniscient si ubicuu sau cel care, vorba lui Thomas Mann, face sa sune clopotele Romei.

Dar m-as putea transforma si intr-un simplu personaj, de pilda in Winnie Pooh, ursuletul cam prostut si grasut din cartea lui A.A. Milne, cel care nu e niciodata nelinistit din alte motive decat apropierea orei de masa si pofta de miere.

Sa ramanem tot la alegeri. Cu cine ai fi vrut sa te intalnesti, din trecut, daca ar fi fost posibil?

I.P.: Oh, aici e chiar mai greu decat la intrebarea cu personajul. Pentru ca as vrea sa ma intalnesc, dupa cum cred ca o spun cartile mele, cu Trecutul insusi, daca ar fi posibil. Cu el as vrea sa ma intalnesc.

Oricum, daca ar trebui sa aleg, as alege un om cu care sa pot intra usor in vorba (asta exclude antichitatea greco-latina, pentru ca n-am destule cunostinte lingvistice, iar ca femeie n-ar fi fost usor.

De exemplu, cu Socrate n-as fi putut vorbi). Asa ca banuiesc ca l-as alege pe Caragiale, si anume intr-o zi cand e la propria berarie, Gambrinus, pe Campineanu, no. 4, vizavi de intrarea actorilor de la Teatrul National.

Dar, cum n-as putea intra in berarie neinsotita, ar trebui sa ma gandesc bine pe cine imi sprijin bratul (pe vremea aceea se mergea brat la brat, pe ideea de sprijin acordat, de apropiere, acum obiceiul acesta a disparut cu totul).

Dar daca ar fi sa te imaginezi in viitor, cum ar fi lumea din anul 2100?

I.P.: Personajul meu Iulia, din Viitorul incepe luni, chiar ajunge in viitor, tot cam la 100 de ani distanta (adica in prezentul nostru) si gaseste lucruri si mai bune si mai rele decat lasase in lumea ei.

De altfel, cand eram la scoala, la moda erau compunerile cu anul 2000. Noi ne imaginam in copilarie ca in 2000 vom zbura la fel de firesc cum mergem azi pe strada, ca ne vom inregistra visele de noapte si le vom viziona a doua zi, ca va exista masina de citit gandurile si cate altele.

Iata ca am depasit cu 15 ani limita psihologica a lui 2000 si lucrurile astea nu s-au intamplat inca. Dar haide sa presupunem ca un om din anul 2100 va descoperi ce-am spus eu aici si se va mira ca am ghicit sau, dimpotriva, ca am nimerit alaturi.

Eu cred ca oamenii din 2100 nu vor fi prea diferiti de noi, in esenta, dar cred ca ei vor fi mult mai singuri decat am fost noi. Si mi-e teama ca vor rade mai putin si mai rau.