Ioana Parvulescu: A te ocupa de trecut inseamna a lupta cu moartea…
Ce s-a pierdut din obiceiurile trecute si ti se pare ca ar fi trebuit pastrat?
I.P.: Ar trebui sa nu ne pierdem capul, cum nici ei nu si-l pierdeau. Iar alaturi de cap, ar trebui sa pastram, la fel ca si ei, carti de capatai. Ar trebui sa ne mentinem inima frageda.
Iar din fragezimea ei sa iasa firesc cuvintele „iarta-ma“ si, dupa caz, „te iert“, cuvinte pe care omul de azi pare prea orgolios ca sa le mai spuna.
Sa uitam deopotriva raul care ni s-a facut si binele pe care l-am facut si sa nu uitam binele care ni s-a facut si raul pe care l-am facut.
Si, in genere, sa stim ca nu suntem buricul pamantului, ca alaturi mai exista alti oameni, mult mai interesanti decat noi, si mai ales sa nu traim asa, fara niciun Dumnezeu.
Incet-incet, ajungem tot la vorba lor: mancare bio, eco, aparare de soare (bronzatul nu mai e recomandabil), mers pe bicicleta. Pe de alta parte, daca am ajuns unde am ajuns, e si vina lor: ei ne-au inventat asa, dandu-ne masinariile.
Apropo: care era raportul om-masina?
I.P.: Era un raport uman. Cand au inventat, intr-o forma prima, mai mare, desigur, mai putin tare si mai greu de manuit, mai tot ce avem noi azi, de la vapor la automobil si bec electric, si aspirator, si filtru de cafea, inclusiv calculatorul, oamenii din secolul progresului umanizau masina si aveau, concret, un raport cald cu ea.
O iubeau atat de mult, incat ii vorbeau, asa cum vorbisera cu animalele din ograda si grajdurile, si padurile lor. Calculau autotractiunea inca in cai (cai putere), iar puterea unui bec in numar de lumanari (un bec de cinci sau cincisprezece lumanari).
Totul era mai usor de inteles. Dar, in timp, cum se intampla in unele cupluri conjugale, omul s-a lasat schimbat de masina. In bine, pentru ca a devenit mai tare, dar si in rau, pentru ca a devenit mai nepasator, mai lipsit de nuante umane si parca mai trist.
Mie faptul ca dusul, de pilda, a fost inventat de un chirurg dintr-un mic orasel din Franta, Rouen (nu Paris!), pentru detinutii inchisorii, ca sa aiba o igiena mai buna, imi spune totul despre anii aceia de sfarsit de secol. Am mai spus asta, dar cred ca merita retinut detaliul.
Dusul este, intr-adevar, un obiect formidabil care s-a tot perfectionat. Dar legat de obiecte: ce ciudatenie ti-a atras atentia, ceva care s-a pierdut, a disparut si, eventual, se mai gaseste doar in muzeu?
I.P.: O, dar obiectele lor m-au lasat mereu muta de admiratie: sunt facute cu atata ingeniozitate, ori ca ar putea da idei unui intreg magazin Ikea, avand in plus si partea artistica si fiind mult mai usoare.
Tot felul de suporturi, lucruri practice si care se dezmembreaza si se fac la loc ca o scamatorie, cu utilitate multipla si care nu ocupa loc in bagaj. Sa-ti faca viata mai usoara (si, la propriu, sa nu atarne greu), fara a te obliga sa renunti la partea ei eleganta.
Sa ma limitez la doua (altfel descrierea ar necesita desene si scheme): palariile „tari“, barbatesti, care se turteau pana la dimensiunea unui disc, pentru calatorii, apoi se refaceau, isi redobandeau inaltimea, plus suportul respectiv de palarii (pe care-l luai in bagaj, de asemenea), facut din doua palete usoare care se plasau una langa alta, dar pe care, odata ajuns, le transformai int-un fel de bulb de lemn. Am acasa unul, iti pot arata.
Care ti se pare cel mai comic detaliu din moda comportamentala sau vestimentara a secolului XIX?
I.P.: Corsetul purtat de barbati. Desi, daca ma gandesc la burtile expuse azi prin Bucuresti (uneori cu tricoul ridicat, spre bronzare), parca nu mi se mai pare atat de comic.
Comportamentul lor nu era deloc comic, lucrurile aveau un rost adanc, erau gesturi fie extrem de practice, fie cvasimetafizice. Cand rosturile acestea s-au pierdut, s-a putut ajunge la excese si comicarii.
Si, desigur, cand vreo Coana Chirita adopta forme fara fond. Dar parca noi nu suntem la fel de comici (daca nu hidosi de-a dreptul), daca ne-am privi cu ochii lor?
Sa nu uitam: daca vedem orice imagine din a doua jumatate a secolului XIX, vedem ceva estetic. Dar, daca din acea imagine ne-ar privi cineva in anul 2015, ar da de multe cumplitenii, de multa uratenie (si nici macar un urat estetic, ci unul de tip cos de gunoi).
Din pacate, ma gandesc si la suflet, cand spun asta. Dar, ca sa inchei optimist, avem la indemana trecutul pentru a invata ceva bun din el. Inclusiv cum sa nu mai cadem in capcana.
Ioana Parvulescu Preda literatura romana moderna la Facultatea de Litere din Bucuresti. A fost, timp de 18 ani, redactor la Romania literara, unde a scris saptamanal. In 2013 a obtinut Premiul Uniunii Europene pentru literatura.
