Jennifer Lawrence – Esecul este educativ
Are 24 de ani, e frumoasa si oscarizata. Lumea e deja innebunita dupa blonda nitel cam planturoasa din Hunger Games, pe nume Jennifer Lawrence. A trecut printr-un scandal cu poze deochiate, dar a iesit cu capul sus. E competitiva si talentata si, in cele ce urmeaza, majoreta arata ca pe langa frumusete, are si creier.
Biografie
A fost descoperita in New York la varsta de 14 ani, cand a inceput sa fie model. La varsta de 22 de ani, a devenit cea mai tanara actrita nominalizata la trei Oscaruri, doua pentru rol principal. A castigat unul.
A inceput sa joace pe ici si pe colo de la 14 ani, pentru ca varsta celor care intra in industria filmului e tot mai frageda. E o fata de la tara, s-ar spune, din Louisville, Kentucky. O biografie banala, fericita, de majoreta americana fara prea multe dileme.
Are doi frati si o pisica. A facut la viata ei mult sport, si nu doar chestii de fete. Poate ca de acolo i se trage corpul musculos, puternic, expresiv. Dar, desi s-a format ca o amazoana blonda si atragatoare, sportul nu a pasionat-o niciodata. Filmul, da.
V-a schimbat statutul de persoana faimoasa?
Jennifer Lawrence: Da, am camere de hotel luxoase… si rochii scumpe. Glumesc! In realitate, faima e ceva foarte predictibil. Si aduce lucruri predictibile, cum ar fi fotografii care te urmaresc peste tot. Si banii, da.
Oamenii te recunosc. Ce mare lucru? Din nu stiu ce motiv, isi inchipuie ca nu mai esti om, ca ei. Deci, cumva, s-a schimbat cate ceva, sunt un fel de wonderwoman de 23 de ani!
Bine, ai si ocazia de a vedea starurile cu care adormeai in gand pe vremuri. M-am intalnit deunazi cu John Travolta si aproape ca am lesinat. Dar ma obisnuiesc.
Ceva mai dramatic s-a intamplat de cand sunteti celebra?
J. L.: Da, cand a iesit pe piata Hunger Games. M-am dus la supermarket, asa cum fac in fiecare dimineata. Sa imi iau cafea si un suc. Cincisprezece paparazzi ma asteptau!
Deci iti dispare libertatea. Am incercat ieri sa imi pun benzina si au sarit vreo cinci barbati sa ma ajute. Dar nu e asa peste tot. Doar in Los Angeles. Daca ies din LA, se termina nebunia.
Prietenii? Sunt la fel?
J. L.: Evident! Sunt amicii mei din copilarie. Nu ii schimb si nici ei nu se schimba. Am aflat ca e mai reconfortant sa pastrezi lucrurile pe care le poti pastra in stilul tau de viata decat sa schimbi.
Dar cred ca faima mea ii afecteaza pe ei. Sunt agresati de ziaristi de tabloid care vor sa stie chestii despre mine de cand eram mica…
Ati fost mereu o fata cuminte si silitoare?
J. L.: Cam da. Desi eram putin anxioasa, ma feream sa ajung in conflict cu autoritatea. Da, imi traiesc viata asa cum pot in noile conditii. Imi cer scuze cand fac vreo prostie, nu cred ca am castigat cine stie ce.
Cum va vedeti pe viitor?
J. L.: Cred ca vreau aceleasi chestii ca si atunci cand eram mica. Sa traiesc alaturi de familia mea. Sa am si eu o familie normala si banala. Dar e greu. Voi face niste ajustari, cred ca succesul rapid a venit catre mine intr-un fel destul de ciudat.
Nu l-am dorit niciodata si nu am avut timp sa fiu nesigura cu privire la drumul ales. Pur si simplu, am avut noroc sa fiu celebra. Dar eu ma bucur pentru ocazia de a munci, de fapt.
Nu mai am nevoie sa demonstrez ceva cuiva, acum pot munci, si gata, la proiecte care imi plac.
Nu stiu daca sunt mai buna sau mai slaba ca altii. Nu am apucat sa experimentez esecul, poate ca asta e. Dar esecul este educativ. Cine stie?
Educativ si traumatizant sa fii respins la casting etc. Acum, daca ma uit in urma si vad si ce experimenteaza actorii aspiranti, cred ca nu mi-as lasa fiica sa urmeze aceasta cariera.
E foarte greu. Eu le multumesc parintilor ca m-au tinut cu capul pe umeri prin educatia pe care mi-au dat-o. Pot sa vorbesc cu ei orice, sa ii intreb despre orice. Pentru mine, este esential.
Nu va temeti ca se va termina totul prea repede? E o industrie dura…
J. L.: Deloc! Ma bucur de ceea ce am, cata vreme exista. Muncesc mult si din greu, dar si calatoresc. Am o viata personala buna, desi e greu cand pleci de atatea ori.
E mai complicat sa ies cu prietenii mei la o cina, in oras, pentru ca trebuie sa ma asigur ca nu sunt fotografi pe urma mea.
Dar, in marea parte a timpului, e o aventura minunata. Actoria nu e ceva de care sa te plictisesti, e foarte creativa. Sunt extrem de norocoasa ca am ajuns aici!
Va uitati la filme? Va relaxeaza?
J. L.: Uneori. Imi place sa ma uit la filme toamna. Favoritele mele sunt Love, Actually si Lost in Translation. Sunt obsedata de Bill Murray!
De ce nu ati luat lectii de actorie?
J. L.: Pentru ca parintii mei nu au vrut sa plateasca ore de actorie pentru mine. E principalul motiv. Nu regret asta. Mi-au spus ca trebuie sa-mi platesc singura orele de actorie daca vreau asa ceva.
Pare ca jucati foarte usor stari emotionale grele. Cum ajungeti in acea transa?
J. L.: Poate ca asa este, nu stiu. Eu nu pot sa scriu, nu pot sa fac poze, nu-mi place. Si imi ies prost. Prietenii mei sunt foarte vizuali. Am o prietena care scrie cantece… fiecare are un dar. Al meu o fi acesta. Si imi aduce si bani.
Ce sperati sa castigati prin celebritate?
J. L.: Sa fiu provocata. Imi plac lucrurile grele, sunt foarte competitiva. Daca nu e dificil sau imposibil, nu ma intereseaza. Sunt multe lucruri bune pe care le poti face atunci cand esti faimos.
Aduni bani pentru cauze sociale mai usor. Daca semnez niste postere ce vor fi vandute in beneficiu caritabil, imi ia zece minute. Dar oamenii aceia, pentru care au fost vandute, simt beneficiul real.
Castigarea unui Oscar e un dar special, sunt foare recunoscatoare. Dar, in timp, se estompeaza emotia, satisfactia, trebuie sa ai si altceva.
Eu inca nu am digerat povestea asta, inca am nevoie sa ma piste cineva, ca sa simt ca nu visez. Este o onoare, dar si o responsabilitate.
