Julianne Moore: “ Imi place enorm sa rad…”
A castigat un Oscar pentru interpretarea din filmul Still Alice, care urmareste povestea ei de profesoara de lingvistica confruntata cu un diagnostic medical devastator. Julianne descrie personajul care da si titlul filmului, Alice Howland, drept o sotie fericita cu trei copii adulti, diagnosticata cu Alzheimer cu debut precoce. Ea si familia ei descopera legaturile stranse dintre ei, testate pana la limita. Ea uita cuvintele. Si isi da seama de incapacitatea ei tot mai mare de a comunica.
De-a lungul unei conversatii recente, purtata cu Julianne Moore intr-o zi racoroasa in Manhattan, ea s-a dovedit prietenoasa, dornica sa vorbeasca despre Still Alice in aceeasi masura ca si despre viata ei fericita de familie.
Ce ti-ai spune tie insati despre viata ta? Esti multumita?
Julianne Moore: Cred ca mi-as spune: „Jules, esti pe drumul cel bun“. Cred cu tarie ca trebuie sa muncesti mult. Si mai cred cu tarie ca trebuie sa faci lucrurile cu atentie si in ordinea lor.
In felul acesta, te poti bucura de ceea ce ai in fata ochilor. Trebuie sa spun ca asta m-a ajutat mult. Imi iubesc meseria si iubesc oamenii cu care am avut ocazia sa lucrez.
Cred ca mi-as spune mie, cea de la 17 ani, ca vreau sa devin actrita, ca apoi sa cresc si sa indeplinesc acest lucru. Mi-as spune: „Relaxeaza-te, ai reusit!“.
Una peste alta, cum te simti, in ceea ce priveste cariera, cand te uiti in urma?
J.M: Imi place sa combin. Daca am facut ceva cu adevarat serios, acel lucru e comedia. Imi place sa fac comedie. Imi place sa rad… Si daca am facut o comedie si apoi gasesc un thriller care ma intereseaza, imi place sa fac asta. Imi place sa variez genurile, imi plac filmele.
Imi place sa castig experienta, cred. Asa s-a si intamplat. Nu imi fac planuri. E imposibil! In meseria noastra, chiar nu poti sa anticipezi nimic.
Avem mai putin control decat ne-am dorii! Ma simt norocoasa pentru simplul fapt ca lucrez. Pe bune!
Gandindu-ne la ideea centrala a filmului Still Alice, ai avut parte de experiente personale in ceea ce priveste maladia Alzheimer?
J.M: Nu am avut niciun fel de experienta cu boala Alzheimer. Am fost norocoasa la capitolul acesta. Nu am avut pe nimeni bolnav.
In film, ai o casnicie fericita si esti mama unei fete si a unui baiat. Cum reusesti sa gasesti echilibrul intre cele doua si in viata reala?
J.M: Se intampla ceva foarte interesant in film: intalnesti o femeie in momentul in care a realizat multe lucruri. Are o cariera plina de succes, o casnicie fericita si trei copii care, spera ea, sunt pe drumul cel bun.
Chiar o vezi in punctul la care toti ne dorim sa ajungem, iar cand afla ce i se intampla, este destul de dramatic. Ei bine, tuturor din familie li se schimba viata destul de mult. Si cred ca asta e interesant, doar daca ne referim la felul in care se povesteste.
Pentru mine, lucrurile pot parea perfecte sau ele pot parea statice, dar nu stiu daca intotdeauna sunt asa.
Cum percepi acest film?
J.M: Este atata… beatitudine in film. La inceput, vezi o familie frumoasa, minunata. E o placere sa-i vezi cum se schimba, cum reactioneaza la boala mamei lor.
Si finalul e frumos, cand realizezi prin cate au trecut. Avem discutia aceasta despre munca si despre familie, despre gasirea unui echilibru intre cele doua.
Ce altceva mai este implicat?
J.M: Pai, la final, lucrurile nu stau chiar asa. Asta e tot ce avem. Facem ceea ce ne place. Ii avem aproape pe oamenii pe care ii iubim.
Daca ar fi sa alegi o trasatura de-a lui Alice care te-a inspirat cel mai mult, pe care ai alege-o si de ce?
J.M: Cred ca as alege prezenta ei. Ea a fost prezenta in fiecare zi. Cred ca unul din lucrurile care emotioneaza oamenii este acela ca aceasta femeie alege sa isi traiasca viata.
Incearca sa fie acolo, conectata cat de bine poate ea, in absolut fiecare secunda. Si asta pentru mine este cu adevarat minunat.
