Julianne Moore: “ Imi place enorm sa rad…”
Cum te-ai apropiat de personaj, cand nimeni nu stie cum e sa traiesti cu boala asta?
J.M: Buna intrebare! Nimeni nu stie cu adevarat. Tocmai asta este marea provocare. Si am vorbit foarte mult despre asta, stii, cand am lucrat la film. E un proiect neobisnuit, pentru ca este primul film pe care l-am vazut despre o astfel de conditie.
Si prezentat complet subiectiv, uneori din punctul ei de vedere. In general, vedem aceste povesti care vin din partea celui caruia ii pasa sau a unui membru de familie diferit. Totul se petrece din perspectiva lui Alice.
Cum ai cercetat acest subiect dificil?
J.M: Singurul lucru pe care puteam sa il fac era sa ma documentez. Nu ca as putea vreodata sa inteleg pe deplin situatia. Am vorbit cu oricine am putut.
Am inceput cu directorul Asociatiei de Alzheimer. Am vorbit pe Skype cu diferite femei care au fost recent diagnosticate.
Am mers la Spitalul Mount Sinai si am vorbit cu cercetatorii si clinicienii de acolo. Am luat testul cognitiv pe care mi l-au dat.
Ce altceva ai mai facut?
J.M: Am mers la Asociatia de Alzheimer din New York si am lucrat cu cateva grupuri de sprijin de acolo. Am vorbit cu femeile de acolo.
Am mizat pe o ingrijire pe termen lung. Deci, am incercat sa ma intalnesc cu oricine, in fiecare stadiu al bolii. Au fost atat de generosi cu timpul lor si cu informatiile.
Intotdeauna incercam sa ii intreb cum se simt. Si ei imi explicau. Imi spuneau ca nu e intotdeauna la fel, ca ai zile bune si zile rele. Poti sa cauti un cuvant si sa il gasesti. Apoi realizezi ca lucrurile nu stau chiar asa.
Ce lectii de viata crezi ca putem invata din film?
J.M: Ca ne gandim rareori la ceea ce e in interiorul cuiva. Cred ca din cauza asta Alzheimer ii ingrozeste atat de mult pe oameni. Isi spun, ok, cine sunt eu daca totul se termina? Nu stiu cum e sa simti asta. M-am apropiat cat de mult am putut.
Cred ca toti am incercat sa interpretam boala cat de fidel posibil. A fost un articol in revista Time, conform caruia o femeie din sase care atinge varsta de 60 de ani poate fi diagnosticata cu Alzheimer. Acelasi lucru se petrece si in cazul cancerului la san.
Este o boala care evolueaza rapid. Ceea ce este infricosator este faptul ca, odata diagnosticata, nu poti face aproape nimic pentru a schimba prognosticul sau progresul bolii.
Nu stim nimic in afara de faptul ca exista corelatii intre sanatatea creierului si sanatatea inimii si ca exista anumiti indicatori genetici. Un debut tardiv are de-a face cu varsta.
Cu treizeci sau patruzeci de ani in urma, nimeni nu stia cum sa trateze cancerul. Cu destui bani, timp si investigatii, sunt atatea lucruri pe care le pot face acum.
Oamenii din comunitatea Alzheimer se simt ca o piatra aruncata din ceva semnificativ.
Esti cea mai rabdatoare actrita. In sfarsit, ai castigat Oscarul dupa cinci nominalizari! Vreau sa stiu: crezi ca au jucat un rol in faptul ca ai castigat acest premiu pentru un film care a insemnat atat de mult pentru tine?
J.M: O, nu stiu. Adica eu cred ca trebuie sa muncesti mult. Imi plac cel mai mult povestile despre oameni. Imi plac povestile despre oameni adevarati, despre familiile si relatiile lor si la asta raspund.
Iar filmul a avut toate aceste lucruri in el. Vezi tu, este vorba despre un subiect real, despre relatii, pe cine iubim si cat valoram.
Este evident ca a fost un drum lung in ceea ce priveste productia si filmarile intr-un singur sezon. In ce fel sotul tau a fost alaturi de tine in toate acestea?
J.M: Sotul meu a fost grozav! M-a sprijinit, tot el m-a ajutat sa urc scarile. Nu stiu daca a vazut cineva asta. Este pentru prima data cand povestesc si v-o spun voua, din aceasta incapere. A fost prima persoana care a vazut filmul.
Prima data cand am vazut secventele a venit cu mine. Va spun ca l-am auzit plangand, iar eu nu stiam ce se intampla. Cand am plecat de acolo, mi-a spus: „Vei castiga un Oscar“.
Eu spuneam ceva de genul: „fii serios… “. Jur pe Dumnezeu ca asta mi-a spus. Nu imi venea sa cred ca a spus asta. Oricum, enorm m-a sprijinit, de la bun inceput.
