Juliette Binoche – Mereu m-am daruit total
- 1964 Juliette Binoche se naste la Paris.
- 1985 Filmul Rendez Vous de Andre Techine.
- 1993 Are un fiu, pe care il numeste Raphael.
- 1994 Cesar pentru Cea mai buna actrita in Trei culori: Bleu de Krzysztof Kieslowski.
- 1997 Oscar pentru Cea mai buna actrita in rol secundar in Pacientul englez de Antony Minghella.
- 1999 Se naste fiica ei, Hannah.
- 2005 Cache de Michael Hanecke.
- 2008 Creeaza si danseaza in baletul In-I alaturi de Akram Khan.
- 2010 Premiul pentru interpretare feminina la Cannes, pentru Copie conforme de Abbas Kiarostami.
Cine este, de fapt, Juliette Binoche? Intalnirea cu ea iti da senzatia ca ori esti cu o actrita oscarizata, ori esti cu un maestru taoist alaturi. De fapt, ea este nitel din ambele.
Asculta intrebarile cu atentie si zambeste discret. Apoi se uita in departare si respira adanc. Asteapta, apoi raspunsul sau vine destul de surprinzator, uneori enigmatic, alteori aproape incomprehensibil.
Juliette Binoche nu incearca sa impresioneze pe nimeni, nu poezia este ceea ce cauta ea, ci veridicitatea senzatiilor. Si ce este mai dificil decat sa pui in cuvinte ceea ce simti?
O actrita se exprima mai mult prin corp, prin privire, decat prin vorbe. Si Juliette Binoche nu vrea sa para ceea ce nu este, o minte discursiva, notionala, spune ca se simte aproape de corp, nu de cuvinte.
Dar surasul ei larg, abordarea ei angajata in tot ceea ce inseamna arta, mersul pe un drum spiritual si practicile de meditatie zilnice… Ea nu vorbeste, nu joaca, nu este o fiinta spirituala.
Ea incarneaza toate acestea. Daca te astepti sa vezi in ea un star, vei intalni de fapt o femeie plina de lumina. Si care radiaza.
Psychologies: Pana unde mergeti in meseria dvs.?
Juliette Binoche: Nu stiu pana unde pot merge, tot ce stiu este ca tot ceea ce intelegem prin curajul actorului este devoalarea propriei sale intimitati. Am filmat recent scene de masturbare, de exemplu (in pelicula Elles de Malgoska Szumowska, n.n.).
Trebuie sa mergi, ca actor, dincolo de rezonabil, de conventional. A face filme nu inseamna sa insirui niste perle identice, una dupa alta, ci sa gasesti de fiecare data un tezaur nou, o forma noua.
Eu sunt actrita pentru a intra in dedesubturile fiintei umane, in suflet, in corp, in intrebari, in umbre si in nebunie. Daca nu suntem pregatiti sa traim extremele, inseamna ca nu suntem gata sa cunoastem esenta fiintei omenesti.
Ca actrita, ca sa raspund curiozitatii pe care o au multi jurnalisti sau cinefili, nu am facut niciodata dragoste de-adevaratelea, nu m-am masturbat de-adevaratelea, insa stiu ca am daruit total, de fiecare data, tot ce am putut.
Astfel traiesc eu arta, pentru ca vreau sa o pun pe cel mai inalt loc. Pentru mine, creatia are ceva din nastere si din moarte. Pentru a crea noutate, trebuie sa ucizi ceea ce e vechi.
Este chiar atat de simplu?
J.B.: Nu imi adresez aceasta intrebare. Nimic nu este simplu si nimic nu este dificil. Abordarea unei scene, a unei stari face sa vina catre mine mijloacele prin care sa pun in practica aceste stari. Printr-o atitudine de asteptare, de calm, poti primi semnalele.
Jocul unei scene este ca dialogul interior. Prin disponibilitate si prin smerenie scena va prinde forma. Eu devin pamantul in care va incolti samanta.
Ce paradox… Cum sa ai aceasta smerenie, dar in acelasi timp sa fii venerat ca un star?
J.B.: Este contradictia acestei meserii, dar si frumusetea sa. Trebuie sa stii sa iti mentii capul pe umeri si sa-ti cunosti prioritatile. A fi actor este un privilegiu, dar si un motiv de exigenta.
Se munceste mai mult decat se crede in chip obisnuit. De obicei, oamenii vad intr-un star un lider, cineva care ii poate ghida, lumina. Nu este vorba despre veneratie, ci despre ceea ce lasam sa se vada din noi.
Eroarea ar fi sa iei aceasta veneratie ca pe ceva real. In arta nu este vorba despre noi, cei care o producem, ci de ceva mai mult de atat.
Inteleg, dar tot acest abandon in fata camerei poate „dezbraca“ pe cineva…
J.B.: Da, dar nu te lasa fara demnitate. Daca pierzi ceva, castigi ceva. Daca nu pierzi contactul cu fiinta ta interioara, exteriorul, ceea ce se intampla in exterior, nu mai produce teama. Ceea ce credem ca pierdem in afara, este castigat inauntru, dar e invizibil.
In filmul Elles, femeia pe care o interpretati este o sotie prinsa in obiceiuri banale, intr-o familie, banala, intre sot si copii…
J.B.: Da, este vorba despre un cuplu aproape comatos. Nu mai exista focul de la inceput. Un cuplu poate muri atat de repede! Este de mirare, de altfel; la inceput, suntem nebuni unul dupa celalalt, doi ani dupa, ne putem desparti fara regrete.
Nu e interesant acest destin al dorintei si al sfarsitului ei? Din experienta mea, atunci cand simtim prea multa dorinta de celalalt, de fapt nu e loc pentru iubire, suntem numai noi, cu sentimentele noastre. Cred ca stingerea dorintei poate da nastere dragostei, acelui sentiment care ne aduce impreuna.
Ati trecut prin perioade de lipsa de dorinta? Nu vorbesc despre dorinta sexuala, ci despre dorinta de viata, in general.
J.B.: Da, am avut doua perioade de acest gen. Prima data a fost dupa Les Amants de Pont Neuf (de Leos Carax, in ’91). Turnarea acestui film fusese foarte dificila, nu mai aveam chef de cinema, de nimic. Apoi a fost Cache, in 2005, cand toate proiectele mele ieseau prost, parca nimic nu mai mergea. In timpul acestor perioade, singurul lucru bun erau copiii mei.
Era o depresie?
J.B.: Cuvantul e putin cam exagerat. Prefer sa ii spun lipsa de chef. Perioada de nimic.
