Juliette Binoche – Mereu m-am daruit total
Cum va explicati acele perioade?
J.B.: Era ca traversarea unui desert. Esential este sa nu te judeci prea dur si sa nu te culpabilizezi. In lumea occidentala, insa, ne culpabilizam repede daca nu suntem activi. Este destul de trist: ar trebui sa invatam sa suportam cu totii nimicul.
Ati reusit sa faceti asta?
J.B.: Da, ca dovada chestia asta m-a afectat de doua ori. In momentul in care traim aceste perioade, ni se par fara sfarsit. Este un timp care mi se pare azi destul de departe, dar e un reper important pentru a aprecia viata si ceea ce ofera ea.
Faceti multe filme, faceti dans si pictati. Este dificil pentru dvs. sa nu faceti nimic?
J.B.: E dureros atunci cand incercam sa rezistam acestor perioade. Daca ne lasam dusi de val, nu mai e asa de greu. Ceea ce doare este judecata cu care ne degradam pe noi insine, incapacitatea de a accepta ceea ce suntem.
Cand vorbesc cu dvs., am senzatia ca ascult o inteleapta taoista…
J.B.: Nuuu… nu sunt deloc inteleapta.
Meditati? Va retrageti adesea departe de lume?
J.B.: Meditez din cand in cand, dar nu atat de regulat pe cat as vrea. Am facut qi gong timp de patru ani. Am facut si caligrafie… Nu vreau sa vorbesc despre aceste lucruri pentru ca ele nu pot fi verbalizate fara a pierde din esenta lor. Sunt senzatii personale, nu cuvinte goale.
Aceasta spiritualitate cand s-a nascut in dvs.?
J.B.: Copilul are intuitia lucrurilor invizibile, impalpabile. Unii o pierd, altii o pastreaza multa vreme. Eu nu am avut parte de iluminari, vine din interiorul meu, din corpul meu, nu este o alegere intelectuala.
Copiii dvs. sunt, si ei, sensibili la spiritualitate?
J.B.: Unul dintre ei pare permeabil la acest gen de traire, celalalt pare sa traiasca in lumea lui. Unii copii se definesc prin opozitie, altii merg in acelasi sens cu parintii, este o chestiune de temperament. Eu simt ca tot ceea ce mi-a oferit mama mea a fost un fel de cadou, de fiecare data. Ca adolescenta, nu m-am revoltat deloc.
Mama dvs. este credincioasa?
J.B.: Nu, am fost crescuta de parinti cu convingeri comuniste si anticlericale, dar care aveau un simt al spiritualitatii foarte dezvoltat, pe care il traiau prin intermediul artei.
Sunteti o familista?
J.B.: Da, foarte mult. Prietenul meu imi spunea zilele trecute ca nu si-ar fi imaginat ca sunt atat de apropiata de ai mei. Ma vad adesea cu ei, mai ales cu sora mea. Suntem foarte diferite ca alegeri de viata sau caracter, insa avem acelasi zambet, aceeasi voce, acelasi fel de a scrie…
Iar aceasta indrazneala de a aborda toate artele de unde vine?
J.B.: Imi place sa imi asum riscuri. Sunt destul de terestra de obicei, si de organizata; sunt genul care nu pleaca la munte fara sa fi luat in calcul absolut totul. Dar iubesc cu pasiune viata, sunt manata inainte de elanuri incontrolabile, nu ma gandesc la consecinte.
Trebuie sa provoci imposibilul, sa faci valuri. Entuziasmul, pasiunea asta inseamna. Tot ceea ce da energie si face sa inceapa sa se miste lucrurile. Apoi putem lasa viata sa-si urmeze cursul.
Pentru a ne relaxa, trebuie mai intai sa fi fost sub tensiune…
J.B.: Da, asa spunea un maestru zen, ca primul pas e initiat de om, care trebuie sa ceara imposibilul.
Cum vi se pare vremea de azi? Pareti sa traiti departe de lume, dar poate ca urmariti evenimentele de aproape…
J.B.: Incerc sa ma mentin putin la distanta. Cu invazia aceasta perpetua de informatii, suntem ca sub un clopot, nu mai vedem cerul. Dar noi, oamenii, suntem si creatori. Pentru a face loc acestei noutati, trebuie sa ne ferim sa fim invadati de actualitatea care nu este, de fapt, decat o constructie mintala care ne face sa pierdem legatura cu viata adevarata.
Locuiti tot la tara?
J.B.: Nu, am revenit la Paris, pentru ca am copii care trebuie sa mearga la scoala. Am actionat mereu in functie de nevoile lor, asta nu ma deranjeaza.
Dar vedeti mai putin cerul…
J.B.: Adevarat, dar cerul se vede numai daca te uiti la el!
