Kirsten Dunst – Cred ca am instincte bune
Lars von Trier spune peste tot ca e un depresiv. Dvs. ce credeti despre asta?
K.D.: Nu, s-a comportat cat se poate de normal si de stimulator la filmari, a filmat si el din cand in cand… Dar mi-a vorbit despre afectele sale negative, pare uneori destul de vulnerabil. In plus, este unul dintre putinii regizori care creeaza roluri pentru femei, roluri mai putin stereotipe, actritele nu vor fi numai Iubita sau Nevasta. Cred ca isi exprima trairile prin intermediul femeilor.
Spuneti adesea ca nu va place sa va revedeti in filme. Este cazul filmului Melancholia sau al tuturor?
K.D.: Cu cat apari mai vulnerabil intr-un film, cu atat e mai putin nostim sa te revezi.
Credeti in oameni?
K.D.: Ah, suna atat de pompos… Niciodata cand sunt intrebata astfel de lucruri nu stiu ce sa raspund, dar cred ca da… simt ca am inclinatii catre spiritualitate, sunt sensibila… cred ca inconstientul este foarte puternic.
La un moment dat jucati complet… nuda. A fost greu sa faceti scena aceea?
K.D.: Este o scena foarte poetica. Arata marea intimitate dintre Justine si tot ce o inconjoara, melancolia ei. Stiam ca imaginea va fi foarte frumoasa. In plus, m-am si distrat, pentru ca umblau tantarii pe acolo si ne chinuiau pe toti, asa ca a fost un moment de mare imprietenire si tandrete, totii aveau grija de mine. Ma bucur ca am putut juca alaturi de Charlotte Rampling, o admir de mult. Si cand mi-a spus Charlotte ca am facut treaba buna, mai sa lesin.
Se pare ca alegeti roluri destul de provocatoare…
K.D.: Este un film diferit de cel facut cu Sofia Coppola. Da… Insa eu cred ca imi place doar sa lucrez cu oameni pe care ii respect si carora le respect viziunea, asta e tot. Vreau sa fiu parte din povestea lor, vreau sa-i ajut sa o faca faimoasa. Si as vrea sa mai spun ca imi place enorm sa fac si comedie. Si am noroc, pentru ca inca mai pot face asta, sa schimb genurile. Imi place sa ma vad razand, nu vreau sa fiu serioasa tot timpul. Rolul din Melancholia a fost foarte greu, dar si o descarcare. Lars Von Trier mi-a dat posibilitatea de a ma simti vulnerabila, si asta ajuta adesea. Este si greu si obositor, dar in final merita efortul.
A fost nevoie sa sondati inauntrul sufletului pentru a gasi resurse pentru acest rol?
K.D.: Da, a fost. Am trecut si eu prin episoade de mare tristete, fara motiv. Am vorbit mult cu regizorul inaintea filmului, despre cum el isi traieste depresiile si cum ar trebui sa fiu eu… Si felul in care ar trebui sa ma recepteze publicul… Ideea este ca, atunci cand esti deprimat, nu prea poti face multe. NU vrei, nu poti. Este greu de transpus acest lucru cinematografic. Nu ajuta la nimic sa faci cadre peste cadre cu cineva care nu are chef de nimic.
V-ar placea sa fiti regizoare intr-o zi?
K.D.: Desigur. Visez la asta, dar sa stiti ca deja am regizat cateva filme de mici dimensiuni.
Ati vrea sa fiti o regizoare ca Lars von Trier?
K.D.: Pot spera, da… desi standardul e foarte inalt…
Ne spuneti ceva despre propria dvs. experienta legata de depresie?
K.D.: Rolul unui actor este sa ia din viata ceea ce poate si sa foloseasca pentru ceea ce creeaza. Nu cred ca se poate altfel. Este meseria noastra sa ne dam jos hainele sufletesti si sa aratam. Da, am trecut prin depresie – si cred ca acest lucru m-a ajutat sa fac un rol care sa emotioneze oamenii. Au venit la mine plangand, pentru ca filmul li s-a parut foarte intens. Acest tip de descarcare e important.
Mama Justinei are o idee foarte cinica despre casatorie. Dvs. ce credeti despre mariaj?
K.D.: Cred ca e ceva care merita celebrat in fata familiei si a amicilor, dar ca de acolo abia incepe. Cred ca trebuie sa fim mai constienti ca nu e totul sa porti rochie si verigheta. Ca la o relatie se munceste, ea se transforma, ca e mereu pe marginea prapastiei, din cauza plictiselii sau a tentatiilor. Cred ca mariajul nu e simplu deloc. Dar mi-ar placea sa ma marit la un moment dat si sa am copii.
