Maria Obretin – Nu am vocaţia lamentării, sunt pe acţiune
Maria Obretin are un profil rar. E o actriță ce lucrează cu emoțiile cele mai intense, dar și o intelectuală ce lucrează cu idei și conjugări în latină. Asta, pentru că prima ei pasiune au fost limbile clasice. Așadar, o ființă cu o minte care zbârnâie, o erudiție remarcabilă și o tonă de talent. Mergeți la filmul 6,9 pe scara Richter ca s-o vedeți!
Cine ești tu, Maria?
Maria Obretin: Fișa tehică: Maria-Cristina Obretin (cu cratimă, da, iată o predispoziţie pentru un destin telenovelistic). 4 Ianuarie –Capricorn ratat, nu mă recunosc în această zodie. Călărași.
Crescută de mamaia Furtunica cea liber cugetătoare și poznașă. Am pornit de pe strada Bobâlna, o stradă nepavată, plină de pietre şi praf, să cuceresc lumea!
Citește și:
Aylin Cadîr – Sunt o femeie care și-a păstrat copilăria și inocența
București, 18 ani, trei ani de Limbi Clasice, patru ani de actorie UNATC, clasa Sanda Manu, doi ani de master, clasa Adrian Pintea.
Apoi, teatru independent, teatrul Bulandra, cu domnul Andrei Şerban, iar teatru independent, cu Liga Bugnar, teatru, teatru.
Curtată, în cele din urmă, și de film: trei lung metraje (Bucureşti Non-Stop, 6,9 pe scara Richter, Octav), două scurt metraje (Cecilia, vaca finlandeză și A Quiet Place) şi un serial (Umbre).
Apoi viață, iubiri, călătorii prin tot felul de țări (deocamdată, europene) și ceva America, plimbări în natură, cărți, alergii, cățelul Pascal, înghețată.
Ai o educație solidă în filologie clasică. Cum te-a format asta? Ce au adus latina și greaca în calitățile tale de actriță?
M.O.: M-au crescut frumos, între toate cărțile și civilizațiile vechi. Am tradus din Platon, Homer, Hesiod, oameni din ăștia, din alte lumi. Una-două, fac o etimologie. Știu de unde să iau cuvintele şi informațiile.
Aaaa, și când mi-am dat licența cu Hecuba (Troienele), am avut o lucrare bine documentată, organizată, frumoasă. E o altă lume, e o facultate foarte frumoasă și grea. Pasiunea mea a fost, totuși, Teatrul.
Care e valorea terapeutică a teatrului? Pentru actor și pentru spectator?
M.O.: Eu nu fac teatru ca să mă vindec de ceva. Fac, probabil, dintr-un soi de prea plin, dintr-un soi de prea multă bucurie sau tristețe, sau iubire, sau revoltă.
Ca actor, înveți să dozezi pe scenă aceste lucruri, să le traduci cumva și să spui poveşti, care, deși nu-s ale tale, sunt cumva ale lumii întregi.
Teatrul e viaţă comprimată, de aceea mă și responsabilizez să merite fiecare minut pe care îl trăiesc pe scenă, să conteze şi pentru mine şi pentru spectator. Nu fac teatru-terapie, fac teatru-bucurie.
Și cred că și spectatorii tot de bucurie vin. Bucuria aceasta de a experimenta – pentru o oră-două, o viață, o poveste care nu e a ta, dar care te atinge, te sensibilizează, te modifică, poate.
Cred că spectatorii sunt oameni sensibili și generoși, și ei se deschid și se lasă trăiți de o altă poveste. Ca actor, simți când ai un public bun, talentat, construcția se face împreună, aerul, energia vibrează altfel.
Prima lecție de teatru de la profesoara mea, Sanda Manu, a fost că nu există spectacol fără spectatori. Avem nevoie unii de ceilalți pentru ceva-ul acela care ţine o oră, două și este irepetabil.
Ce citești? Ce cărți ai recomanda cititorilor Psychologies?
M.O.: Citesc ce îmi pică în mână, ce îmi recomandă prietenii, cărţi de care aud pe net sau pe care le văd prin librării. Cărțile au fost, din copilărie, un soi de salvare.
Teatrul, îți popune o altă poveste, o altă realitate, cărțile fac la fel, doar că e o experiență mai intimă. Cărțile dezvoltă vieți, lumi, locuri, personaje care cresc în tine și te fac mai bogat cu totul.
Cred că dacă oamenii ar citi mai mult, ar dansa mai mult, ar asculta mai multă muzică, ar fi mai puţină ură, disperare, nefericire, frustrare pe lume. O carte e ca o bulă, te rupe de cotidianul tău, e o gură de aer.
La fel, o piesă de teatru sau o bucată muzicală. Nu ştiu, am lecturi amestecate, de obicei sunt atașată de ultimele cărți citite.
Luați Ioan Groșan O sută de ani de zile la Porțile Orientului, să vă treziți râzând singuri în metrou. Sau o carte adorabilă: Eleganţa ariciului. Sau, dacă nu ați făcut-o până acum, citiți Levantul.
Ca actriță, ai perioade când nu joci. Afectează asta pasiunea ta pentru meserie? Cum? Cum îţi menții entuziasmul?
M.O.: Nu, sunt genul pasional până aproape de penibil. Te poți întrista că trec niște ani cu ceva roluri pe care nu mai ai cum să le joci mai încolo. Dar, până la urmă, nu e nici asta atât de important.
Cumva, lucrurile care nu-s pentru tine, nu-s și gata! Nu am soiul acesta de disperare. Îți trebuie și credință, bucurie, încredere, minte zdravănă să reziști în această meserie, să nu disperi, să nu-ţi pui piedici singur.
Am avut o perioadă lungă în care nu am jucat, dar nu s-a diluat pasiunea. Dimpotrivă. Aveam tot feluri de job-uri, cât să trăiesc frumos şi confortabil, să-mi permit să fac lucruri care să mă bucure, să călătoresc, să fac tot felul de cursuri, să învăț.
Este important pentru mine să mă țin ocupată, antrenată, vie, atentă. Oricând poate să apară un casting și tu trebuie să te duci luminos, deschis, pregătit.
Și asta ador la meseria mea: că nu te lasă să fii leneș, că întâlnești tot timpul oameni noi, provocări noi, ai lucruri diferite de făcut, nu apare automatismul, eşti obligat să trăiești în prezent.
Ce crezi despre fericire? Ce înseamnă ea pentru tine?
M.O.: Nu-s vreo pricepută întru fericire! Am tot felul de perioade, lupte, sus-jos, ca orice om. Le iau din plin pe toate, mă las să le trăiesc.
Sunt dureri mari și inevitabile pe lume, dispariția oamenilor dragi sau finalul unei mari iubiri, mari… Mă opresc, să nu mă întristez la mijloc de interviu. Așa!
Dincolo de aceste dureri, atât timp cât suntem sănătoși, ne trezim dimineața și putem trage aer în piept, cât putem face ce vrem, cu mâinile, picioarele, mintea noastră, e bine.
Furtunica mea, mamaia care m-a crescut, la 85 de ani, deși era bolnăvioară, era cea mai fericită din lume când bea o ciocolată caldă: „Tare bună-i, mamă, te scoală din boală“.
Îi sclipeau ochii, devenea o copilă fericită și ghidușă. Fericirile sunt mici şi la tot pasul, adesea nu realizăm asta.
Dar despre dragoste? E o himeră? Un scop principal în viață sau ceva secundar?
M.O.: Nici întru dragoste nu-s specialistă. Uneori, sufletele noastre sunt pregătite și deschise și ne întâlnim pentru un timp mai lung sau mai scurt cu un alt suflet. E frumos să simțim așa. Nu știu, pentru mine nu e un scop.
Am perioade lungi de singurătate în viața mea. Nu-mi place să țin de mână un om care nu este pe sufletul meu, doar așa, ca să nu umblu cu mâinile goale.
Dragostea este frumoasă când chiar e! Merită să aștepți, să nu-ți consumi sufletul în pasiuni minore. Așa e la mine, nu știu altfel.
Faci sport?
M.O.: Sportul la sală nu este pasiunea vieții mele. Abonamentele pe un an sunt folosite vreo două-trei luni. Îmi și place mult să stau în aer liber, să respir. O sală de sport în aer liber m-ar încânta ceva mai tare.
Și mai am o problemă: nu îmi place sportul în sine. Îmi place să muncesc, aș planta o mie de copaci, aș ajuta pe cineva să taie lemnele, îmi place să-mi consum cu scop energia fizică. Să dau zăpada din fața blocului, din astea.
Mă mișc mult, merg imens pe jos, între job-urile mele de liber profesionist care trebuie să ajungă în multe locuri într-o zi.
De câteva ori pe săptămână, dau o tură-două de lac în parcul IOR, sunt genul fanatic să stea în natură, fie soare, fie vânt. Și la spectacole consum multă energie, din unele ies ruptă de oboseală. Îmi place la bazin, e relaxant.
Bine, nu fac performanță. Înot și eu la orele la care vin copiii de grădiniță sau ceva doamne venerabile. Când apar cei de la polo, mă retrag, pe modestie.
Și, nu știu dacă se pune ca sport – ca bucurie se pune sigur –, merg să dansez tango. Este o lume minunată acolo, sunt fascinată.
De reguli, de respectul pentru partener, de rolul fiecăruia. Oamenii sunt frumoși, calzi, generoși. Bărbați galanți, femeile – cochete, muzica – minunată.
Pe cine admiri dintre actorii de azi (de peste tot)?
M.O.: Eva Green îmi place tare, are o energie stranie şi feminină, cuceritoare. Judith Dench, o forţă pe care mi-ar plăcea să o am şi eu peste ani. Leonardo di Caprio este uluitor în nişte roluri; la fel şi Jude Law.
Nu ştiu…, sunt mulţi! În România, din fericire, am avut şi șansa să îi văd pe mulţi dintre cei pe care îi admir. Domnul Ştefan Iordache, încă mă uit la filmele lui, l-am şi văzut la Teatrul Mic, de multe ori.
Doamna Mariana Mihuţ şi doamna Valeria Seciu. Mă uitam fascinată când jucam cu dumnealor în Lear. Domnul Victor Rebengiuc (şi cu dumnealui joc în Ivanov).
Din generaţii mai apropiate mie, Vlad Ivanov, pe care aveam impresia că îl ştiu bine din spectacolele în care jucam şi pe care îl găsesc tot timpul altfel în filme: mi s-a făcut frică de el în Câini, filmul lui Bogdan Mirică.
Şerban Pavlu, Marius Manole, minunaţi ca actori, parteneri, oameni. Am o listă lungă şi aici. E greu. Aaaa, şi pentru că sunt o fană a înregistrărilor vechi, mi se par minunaţi Octavian Cotescu, Dem Rădulescu. Înregistrările cu ei mi se par o lecţie de cum se fac actoria şi comedia de calitate.
Ești implicată politic? Ce crezi despre cei care spun că nu îi interesează politica?
M.O.: Nu știu dacă se numește că fac politică. Mă implic, da! Nu suport nedreptarea, prostia, incompetența. Mi se pare normal să semnalăm aceste lucruri și să luptăm împotriva lor.
Din păcate, avem politicieni autiști, trebuie să ne adunăm sute de mii ca să se sesizeze. Și o facem, ne adunăm. Dar mă enervează că Statul ăsta îmi ocupă atât de mult timp.
Mie îmi place meseria mea, îmi place ce fac, respect oamenii care plătesc bilet să se bucure de munca noastră. Aș prefera să fac asta, nu să stau în stradă, geană pe Stat, să îi semnalez neregulile.
Oamenii aceștia de conduc sunt angajații noștri. Mă enervează că trebuie să stau în frig în stradă, să îi trag de mânecă să-și facă treaba.
Și mai tare mă enervează autismul omului politic, suficiența, șmechereala asta balcanică. Mi-ar plăcea să nu ne mai chinuim atât ca popor, să facă fiecare lucrurile la care se pricepe, corect, onest, responsabil.
Cum a fost lucrul la 6,9 pe scara Richter?
M.O.: În 6,9 pe Scara Richter, Nae jonglează cu trei probleme grave și majore: cutremurul, depresia, criza unui cuplu. Orice temă ai lua, ai avea destul material pentru o dramă zdravănă.
Dar Nae are lumile lumi, e alt gen de artist. Le-a amestecat cu grație, talent, știință, cât să iasă o comedie de la care lumea să plece cu sufletul plin, oamenii râd mult la film, se emoţionează.
Am iubit scenariul din prima clipă. Kitty, personajul meu, e ca o rană deschisă. Transformă totul într-o dramă, ajunge la gesturi extreme.
Fascinant şi provocator a fost să fac din Kitty, în ciuda tuturor dramelor ei, un personaj pe care oamenii să-l simpatizeze.
Geloasă, grăsuţă, depresivă, sinucigaşă, Kitty e o sursă de umor, asta mi s-a părut teribil. E meritul lui Nae că a gândit acest personaj atât de frumos, a fost o experienţă teribilă pentru mine.
De ce e bine să te lamentezi în viaţă?
M.O.: Nu am vocaţia lamentării, sunt pe acţiune, în general. Dacă nu îmi iese ceva, o iau de la capăt. Sau renunţ. Sau mă depărtez puţin, las timp, mă apuc într-o altă zi de ceva-ul ăla.
Lamentarea ne consumă gratuit energia, ne face rău. Viaţa e prea scurtă pentru asta. Şi avem atâtea lucruri de făcut.
Ce crezi despre ideea de patriotism?
M.O.: În ultima vreme, găsesc această idee din ce în ce mai frumoasă. În stradă, s-a creat de câțiva ani o comunitate. Roșia Montană, Colectiv, Ordonanța aceasta, ne-au scos din case, ne-au pus unul lângă altul, ne-au unit.
Ne-am recunoscut, deși nu ne cunoșteam înainte. Am realizat că suntem mulți, din aceeași familie de suflete. E un sentiment de solidaritate teribil! Și e frumos până la lacrimi! Oamenii din stradă sunt ŢARA MEA, ROMÂNIA, de care sunt mândră!
Bio
Maria Obretin s-a născut la Calărași, pe 4 ianuarie 1978. A absolvit UNATC București în anul 2003, la clasa profesorilor Sanda Manu și Ion Cojar.
A urmat un masterat în actorie în perioada 2004-2006, la clasa lui Adrian Pintea. Este membru fondator al teatrului Desant, un proiect în care a lucrat alături de colegii ei de generație.
A jucat pe numeroase scene din București, independente și de stat (Teatrul Act, Teatrul Luni, de la Green Hours, Teatrul Bulandra, Teatrul Foarte Mic, Teatrul de Comedie), în proiecte realizate de tineri regizori, precum și în spectacole realizate de Andrei Șerban.
Are participări la festivaluri de teatru naționale și internaționale. A jucat în reclame TV și radio în România și în străinătate și este colaborator permanent al canalului Disney, pentru dublarea desenelor animate.
