Maria și Emilia Popescu: Mama mi-a acordat întotdeauna multă libertate

Emilia Popescu și frumoasa ei fiică, Maria, ne spun ce cred ele că face relația mamă-fiică să fie indestructibilă peste timp.

 

Când le vezi, ai senzația că sunt unite de un curent inefabil de tandrețe și afecțiune. Emilia Popescu și fiica ei, Maria, seamănă ca două picături de apă. Se vede în Maria o Emilie tânără, un pic melancolică. Maria e și o idee cam timidă, iar Emilia este încă foarte protectoare cu ea.

Mamă și fiică, duetul tandreții. „Păpușa mea…“, așa o strigă Emilia pe Maria și fata ei cu ochii mari și profunzi zâmbește ca un copil care încă nu vrea să se desprindă din brațele mamei, care încă nu a ajuns la vârsta aceea la care afecțiunea maternă îl jenează și îl plictisește.

Citește și:

Oana Andoni – Îmi doresc să-i trezesc fetiței mele pofta de a citi cât mai mult

Cătălina Ponor – Gimnastica m-a învățat să admir perfecțiunea

Maria este și ea artistă în devenire, studentă la masterat la Arte. În copilărie a avut parte de multă iubire de la cei doi părinți, cu care și azi are cele mai calde relații (deși Emilia a divorțat de tatăl Mariei).

Pian, lecții de dans și de desen, în final s-a oprit la desen. Își amintește cum dansau împreună, veselia fără de nor a copilăriei, coconul de afecțiune intangibilă a familiei. Maria spune că modelul ei matern, atunci când la rândul ei va deveni mamă, este Emilia.

 

Ce înseamnă pentru voi două o bună relație mamă-fiică?

Emilia Popescu: O relație armonioasă părinte-copil e aceea de echilibru între autoritate și permisivitate. Nu sunt de acord cu excesul de autoritate, deseori folosit de părinți doar așa, pentru că ei sunt adulți și șefi.

Sigur, educația de bază e obligatorie, și trebuie insistat a propovădui despre valorile necesare unei vieți frumoase: cinstea, bunul simț, respectul față de celălalt, curățenia etc.

Totodată cred că este esențial în a descoperi talentele, aptitudinile pe care le are copilul, pentru a i le cultiva. Un părinte trebuie să aibă timp pentru copilul său. Este cel mai prețios dar.

Multe derapaje apar, la vârsta adolescenței, din cauza lipsei de comunicare reale între părinți și copii. Eu am avut noroc. Mi-a dat Dumnezeu un copil tare bun!

Cu un instinct bun, cu o dragoste nemărginită și cu tot timpul alocat ei, zic eu că am reușit să cresc un adult responsabil, sensibil, cu o inimă bună și cu empatie față de oameni.

E mândria mea și nici acum nu m-am obișnuit cu ideea că ea, această superbă domnișoară, este a mea!

Maria: Pentru mine, o relație frumoasă apare atunci când mama și fiica sunt cele mai bune prietene. Atunci când pot împărtăși orice lucru, fie bun, fie rău. Așa e la noi: știu că orice s-ar întâmpla, o să fim mereu una lângă cealaltă.

 

Cum vă rezolvați conflictele, când apar?

E.P.: Mari conflicte noi n-am avut. Perioade mai grele, doar. Am discutat problemele. Când a fost cazul. Dacă nu, am lăsat timpul să rezolve. Mi-am trăit și eu fricile, ca orice părinte. Și le trăiesc și acum, dar altfel.

Maria a avut libertate din partea mea și atunci n-a avut nevoie să se ascundă. Sigur că a avut secretele ei, normal! Dar a fost mai matură și și-a rezolvat problemele trecând prin ele. Într-un fel, mă proteja și ea pe mine.

M.: Într-adevăr, nu am avut niciodată conflicte foarte mari. Mama mi-a acordat întotdeauna multă libertate; cu toate astea, cred eu, sper că am fost un copil destul de cuminte.

Dar asta și datorită faptului că a avut mereu încredere în mine. Dacă apar totuși mici conflicte, certuri, le rezolvăm rapid, pentru că există comunicare.

 

Care sunt cele mai frumoase și mai prețuite amintiri ale voastre împreună?

E.P.: Pentru mine, fiecare secundă cu ea este neprețuită. Alăptatul, primii pași, prima icoană pe care a pictat-o, vacanțele, filmele văzute împreună…, tot! Acum, mai ales, când are 22 de ani, clipele cu ea sunt un dar!

M: Eu prețuiesc fiecare amintire și moment, sunt cele mai frumoase pentru că știm întotdeauna să ne distrăm împreună, oriunde am fi.

 

Fiica a moștenit înclinația artistică a mamei (design, de data aceasta). Cum ți-ai descoperit tu, Maria, gustul pentru artă?

M.: Mă consider foarte norocoasă pentru că m-am născut într-o familie de artiști, deci era cam greu să nu moștenesc această înclinație și iubire pentru artă.

Am început să pictez de pe la șase ani și de atunci nu am mai vrut să fac altceva. Am fost un copil norocos pentru că mi-am descoperit „chemarea“ de la o vârstă așa fragedă, dar asta se datorează, desigur, părinților mei, cărora le mulțumesc că m-au încurajat și susținut mereu și o fac în continuare.

Am studiat pictura și grafica din clasa a cincea, urmând apoi să mă axez pe designul vestimentar, la facultate. Am crescut în această lume și, de când eram mică, am avut șansa să cunosc artiști care m-au marcat, m-au provocat și m-au ajutat foarte tare să-mi dezvolt creativitatea și să evoluez ca artist. Nu m-aș vedea niciodată lucrând în alt domeniu.

 

Dar tu, Emilia, pe cel pentru joc și joacă? Când ai știut că vei fi actriță?

E.P.: Am crescut în Teatrul de Operetă, unde tata era actor. Am studiat pianul și la 14 ani am decis, totuși, să fac teatru.

 

Care mai e condiția actorului azi, în România? Bună, proastă?

E.P.: N-avem legi. Și nu mai există criteriul performanței. S-au răsturnat valorile: oricine e regizor, oricine este actor. Oricine poate să facă orice.

Iar această profesie, actoria, în afară de talent și disciplină, ca să o practici, presupune să ai muuult noroc! Așa ne spunea doamna Olga Tudorache. Așa cred și eu. Din păcate, noi suntem aleși, nu alegem. Și asta este, de multe ori, o condiție umilitoare.

 

Ce rol joacă creativitatea în viața voastră?

M: Cel mai important rol, aș putea spune. În meseria pe care mi-am ales-o este esențial să fii creativ, să-ți pui imaginația la încercare. Ca și în viață, de altfel, e mult mai frumos și mai distractiv atunci când ai imaginație.

E.P.: A fi creativ, imaginativ, este esențial, din punctul meu de vedere, ca să fii fericit. Imaginația n-are limite, iar cultura este cel mai sigur adăpost.

 

Cum s-ar putea face ca mai mulți oameni să devină creativi? Ce credeți voi despre „școala de creativitate“ care, de fapt, nu există la noi? Ar putea fi înființat așa ceva?

M: Eu sunt de părere că fiecare este creativ în felul lui, în meseria lui. Cu toții avem imaginație, dar câteodată nu știm cum să o exprimăm, pentru asta, poate, ar trebui o îndrumare.

Ar trebui pus mai mult accent pe latura artistică a fiecărui om – și nu numai în școlile de specialitate. Nu trebuie să ai talent nativ ca să pictezi sau să desenezi, spre exemplu. Asta nu înseamnă că nu trebuie să o faci.

Este foarte relaxant și, după părerea mea, necesar ca toată lumea să încerce. Ar trebui mai multă educație în acest sens, pentru ca oamenii să aprecieze mai mult artele frumoase, să meargă la teatru, la expoziții, evenimente etc. Trebuie să ne încărcăm pozitiv cu lucrurile acestea pentru că ele ne stimulează creativitatea și pofta de creație.

E.P.: Ar putea fi înființat așa ceva? Există tot felul de școli de pictură, de muzică, balet sau teatru pentru copii – și nu numai.

Eu cred că salvarea sau, mai bine zis, terapia prin artă este cel mai bun leac pentru sufletul matur și cel mai eficient mod de a deschide căi noi unui copil.

 

Pe cine admiră fiecare dintre voi și de ce?

E.P.: Admir femeile care știu să treacă grațios prin viață, prin vârstele ei. Grația și delicatețea sunt însușiri din ce în ce mai rare. Altădată țineau de normalitate. Admir oamenii care fac ceea ce le place fără să provoace suferință celor din jur.

M: Pe mama. Pentru mine, ea este „Superwoman“.

Foto: Andreea Goia