Marion Cotillard – Am invatat sa imi cultiv umorul

E una dintre cele mai cerute acrite franceze in cinematografia mondiala. Si poate ca de aceea ea aspira catre liniste. Anul trecut, a facut senzatie in rolul unei dresoare de balene care isi pierde ambele picioare in urma unui accident (De rouille et d’os de Jacques Audiard). Dar rolul sau de capatai ramane Edith Piaf…

 

INFO

• S-a nascut pe 30 septembrie 1975 la Paris.
• Obtine in 2007 Oscarul pentru rolul lui Edith Piaf din La Vie en Rose. Este a doua actrita (dupa Sophia Loren) care a luat acest premiu pentru un rol in alta limba decat engleza.
• Daca nu ar fi fost actrita, spune ca ar fi fost cantareata.
• Se dedica cauzelor ecologice si este membra Greenpeace.
• Este mama unui baietel, Marcel, al carui tata este actorul Guillaume Canet.

 

 

Partenerul ei Guillaume (Canet) se afla la celalalt capat de lume in momentul acestui interviu, Marion este la New York, iar Marcel, fiul lor, la Paris. Nu este simplu pentru o actrita atat de solicitata sa fie fresh la fiecare interviu, disponibila si calda… Este autentica, sensibila… sau nimic. Odata cu succesul venit cu La Môme (La vie en Rose), totul ii merge perfect profesional.

O curteaza regizori ca Michael Mann, Steven Soderbergh, Christopher Nolan. Un vis pentru o actrita, dar nu tocmai un vis pentru o femeie care are nevoie de liniste, de o viata simpla si linistita. Cand auzi ce critici dure isi aplica, e greu de inteles cum se descurca public sa-si pastreze imaginea mandra. Dar acesta este paradoxul ei si, in acelasi timp, provocarea: sa admita contradictia care o defineste. Sau poate sa incerce sa o rezolve.

 

Psychologies : In filmul De rouille et d’os, interpretati o femeie care ramane fara picioare in urma unui accident. Cum ati pregatit acel rol?

Marion Cotillard: Am vizionat o multime de reportaje si documentare. Nu am vrut sa intalnesc persoane care au patit asta… Pentru mine, nu este doar povestea unei fete care isi pierde picioarele, cu tot sistemul ei de protectie, barierele, tot ceea ce ar fi putut sa ii iroseasca viata. Deci, in final, nu pierde nimic, ci castiga enorm.

 

Dar nu e de colo sa poti sa mergi fara picioare: va vedem inaintand in maini. Asta nu vi se pare bizar?

M.C.: Nu mi-am dat seama prea bine. Pentru La Môme m-am pregatit fara sa fi jucat vreodata o batrana. Asa si cu fata fara picioare. Poate parea ciudat, dar pentru mine, cinematografia este ceva copilaros, un joc. Asta nu inseamna ca nu o iau in serios. Copiii se joaca foarte serios!

 

Acest rol v-a schimbat perspectiva asupra handicapului?

M.C.: Nu imi place sa vorbesc despre persoanele handicapate de parca un om se poate reduce la handicapul sau. Toti suntem handicapati intr-un fel sau altul. Și anumite persoane pe care le numim astfel au alte calitati, de pilda un curaj care lipseste multora.

 

Care sunt handicapurile dvs.?

M.C.: Am avut mereu dificultati in a ma exprima fluid si limpede. Nu cred ca am o problema cu cuvintele, ci cu claritatea.

 

Cum se explica?

M.C.: Prin frica. Frica ma paralizeaza, ma pietrifica… Invat sa o controlez, zi de zi. Reusesc. Dar o vreme mi-a fost frica de absolut tot.

 

Adica de ce, mai exact?

M.C.: De fapt, daca incerc sa dau de sursa fricii, vad ca nu are un motiv real.

 

Frica de ceilalti, de judecata lor?

M.C.: Era valabil pentru cand eram mai tanara. Acum, mai putin; imi dau seama ca nu serveste la nimic sa iti fie frica de judecata cuiva. Am inteles asta prin cunoasterea de sine, prin experientele mele feminine, dar si de actrita. Pentru ca acesta este principiul acestei meserii: sa studiezi cum functioneaza umanul, emotiile omenesti, reactiile.

 

Va este frica de prea multa expunere?

M.C.: Nu, nu este asta. Pur si simplu, ma intreb ce am eu interesant de spus. Acum imi adresez foarte multe intrebari despre ceea ce fac, despre cauzele in care ma angajez. Aceste intrebari vin poate din faptul ca o vreme am privilegiat activitatea mea de actrita in dauna oamenilor care conteaza pentru mine realmente. Vreau sa imi onorez cu precadere aceste angajamente. Am calatorit mult pentru filmele pe care le-am facut, poate prea mult. Este extraordinar, dar am nevoie sa ma recentrez, sa ma intorc la ceea ce ma inspira.

 

Aveti valori ecologiste si umaniste. In acelasi timp, sunteti imaginea Dior, un brand de lux: nu exista vreun hiatus aici?

M.C.: Pentru mine este o intrebare permanenta. Incerc sa imi pastrez coerenta. In toate activitatile mele privilegiez colaborarile creative, care ma imbogatesc, in care pot aduce ceva personal.

 

Sunteti adesea tentata sa renuntati?

M.C.: Nu, imi place atat de mult sa joc, sa dau viata personajelor… Poate ca intr-o zi aceasta placere va disparea, dar azi ea este un motor important in viata mea. Doar ca imi ia foarte mult timp, insa aceasta este problema mea, nu stiu sa gestionez timpul.

 

Multe actrite, mai ales in America, vor sa isi duca viata de femeie deplina, dar si de actrita: de exemplu, Angelia Jolie.

M.C.: Absolut! Nu stiu cum se descurca in viata de zi cu zi, este foarte puternica si bine organizata, fara indoiala. In orice caz, sa reusesti sa acorzi atata atentie tuturor aspectelelor, ma umple de respect!

 

Ce inseamna esential pentru dvs. in viata?

M.C.: Sa gasesc echilibrul. Si simplitatea. Sunt destul de departe de asta. Meseria asta nu ma ajuta. In acelasi timp, este si stilul meu de a fi. A fi actor inseamna foarte adesea sa fii confruntat cu tine insuti, cu emotiile tale, prin intermediul filmului sau prin intrebarile jurnalistilor. Este ocazia de a ne explora propria complexitate, poate pentru a gasi simplitatea in raport cu mine.

 

Care este azi raportul dvs. cu sinele?

M.C.: Mai destins. Poate ca, odata cu nasterea fiului meu, ma relaxez si eu. Am invatat sa iau distanta si sa imi cultiv umorul. Adica daca ceva ma raneste, iau distanta cu mai mare usurinta – si este foarte agreabil.

 

Sunteti emotiva?

M.C.: Ba bine ca nu! Si, de cand sunt mama, este teribil. Am o mare sensibilitate, iar acum atinge niveluri fara precedent. Dar, din fericire, aceasta hipersensibilitate agravata se completeaza cu abilitatea de a rade de mine insami si de reactiile mele emotionale, care pot sa fie disproportionate.

 

Ce va face sa fiti atat de emotionala?

M.C.: Raspunsul poate parea banal: copiii. Am o mare sensibilitate fata de uman, de viata. Maternitatea nu a facut decat sa accentueze acest fapt.

 

Aveti vreo practica spirituala?

M.C.: Da, am fost de tanara initiata in meditatie de mama mea. Apoi am avansat alaturi de Pierre Rabhi, care m-a condus catre intelegerea lui Krishnamurti. Eliberarea de cunoscut a fost o lectura fundamentala pentru mine. Se vorbeste despre gandurile care ne duc departe de noi insine. Sa iei aminte fara sa judeci este primul pas catre meditatie; sa vezi cum vine catre tine un gand, cum te deturneaza de la ceea ce voiai sa faci, cum antreneaza alt si alt gand. Pana cand ne sufoca. Sa poti reveni la sine, sa poti petrece un sfert de ora pe zi fara sa te gandesti la nimic, sa poti doar sa respiri. Este o lectie pasionanta asupra functionarii umanului. Dar nu am reusit sa aplic principiile acestea prea des in ultimii ani. Am trait in alta dimensiune.

 

Dar vreti sa reveniti?

M.C.: Da, simt nevoia. Pentru ca as vrea sa transmit copilului meu seninatate; pentru asta, trebuie linistit tumultul interior si exterior. Sa incetezi sa te culpabilizezi, sa alergi aiurea. Sa nu mai treci pe langa ceea ce vrei cu adevarat sa faci. Cand sunt cu fiul meu, vreau sa nu ma mai gandesc la altceva, vreau sa fiu doar cu el. Mai ales ca el simte asta, se conecteaza natural la viata. Este important si pentru mine, cand il hranesc sau ii fac masaj, sa fiu acolo, doar cu el. In acest moment citesc o carte, Arta meditatiei de Matthieu Ricard. Este ca un manual pentru mine; cand ma simt un pic deconectata de la real, ma aduce inapoi. As vrea sa fiu mai disciplinata in practica meditatiei, am nevoie de asta ca sa pot trai.