Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu – „Lider este cel care influențează în bine viața altora“

Melania Medeleanu și Vlad Voiculescu sunt fondatorii proiectului MagiCAMP, tabăra dedicată copiilor cu afecțiuni oncologice, de care se bucură anual tot mai mulți copii pe care viața nu i-a răsfățat. Amândoi muncesc pe brânci, se luptă cu sistemul, cu reglementările nefericite ale statului, dar spun că e cel mai semnificativ lucru din viețile lor.

 

Cum mai merge MagiCAMP?

Melania Medeleanu: Taberele MagiCAMP se pregătesc pentru al cincilea an. Dacă în 2014 întâmpinam 32 de copii în două săptămâni de tabără, anul acesta vom avea nu mai puțin de 250 de copii în 12 serii – copii cu afecțiuni oncologice, copii care au suferit arsuri grave și copii care au pierdut pe cineva drag.

Mai bine de 200 de voluntari, 12 echipe de medici, asistente medicale și psihologi, zeci de sponsori și susținători fac din MagiCAMP unul dintre cele mai faine, sigure, luminoase, prietenoase spații din care acești copii să-și ia bucurie, energie și forță să lupte mai departe cu trauma prin care au trecut sau încă mai trec.

 

Vlad Voiculescu: MagiCAMP s-a dezvoltat foarte repe-de. Este interesant că, atunci când un brand ajunge la o anumită notorietate, toată lumea crede că e ceva foarte solid.

MagiCAMP are un birou și angajați, de mai puțin de un an. S-a născut în 2014, cu o tabără improvizată, unde au venit 32 de copii și a crescut în mod accelerat, de la an la an; ca organizație, diferența este enormă.

 

Ce vești ne dați despre MagicHOME, refugiul  părinților ai căror copii sunt bolnavi?

M.M.: Când am demarat campania pentru MagicHOME, au fost două lucruri pe care le-am anticipat inexact: primul a fost reacția incredibilă, aproape copleșitoare, a celor care au decis să se implice.

Peste 100.000 de oameni au trimis (și mulți dintre ei) încă mai fac asta, textul MAGIC la 8844, pentru a dona 2 euro lunar, bani care să ne ajute să renovăm o clădire uriașă, de trei etaje, în apropiere de Fundeni și IOB, care îi va adăposti pe părinții copiilor, pe perioada în care aceștia din urmă sunt spitalizați.

Toate mesajele pe care le-am primit de la susținători, sponsori, voluntari au fost, pur și simplu, minunate și ne-au dat aripi.

Cel de-al doilea lucru pe care l-am calculat cu prea mult optimism, de astă dată, ține de dimensiunea întregului proces de renovare: de la proiectarea fiecărui detaliu architectural, până la obținerea tuturor avizelor necesare pentru obținerea autorizației de construcție.

Așa se face că, deși am demarat întregul proces la finalul anului trecut, încă nu avem autorizația de construcție, care să ne permită să ne apucăm de treabă cu motoarele turate.

 

Care au fost momentele descurajante?

M.M.: Niciunul, deocamdată. Am investit foarte foarte mult timp și energie în acest proiect și sunt prea mulți oameni care au contribuit la el, ca să ne permitem să fim descurajați.

Este drept că suntem cu toții nerăbdători să vedem casa gata și să aprindem lumina pentru primii părinți care vor pătrunde acolo, dar ne păstrăm optimismul. Avem toate avizele – mediu, gaz, electrica, etc.

Mai așteptăm unul singur – e drept, cel mai complicat –, dar se apropie deja termenul legal în care ar trebui să primim un răspuns: avizul ISU.

Din secunda în care toate avizele vor fi la dosar, avem, cu ajutorul sponsorilor și al tuturor celor care au donat, absolut tot ce ne trebuie pentru a ne apuca de treabă.

V.V.: Cred că, având în vedere cine sunt beneficiarii noștri, copiii bolnavi și familiile lor, e greu să spui că ți-a fost greu ție. Lecția principală pentru fiecare om implicat în MagiCAMP este că totul trebuie pus în context.

Așa încât, problemele noastre de zi de azi nu mai sunt în măsură să ne descurajeze, realmente! Atunci când vezi că cei mici, pentru care ai făcut aceste proiecte, se confruntă cu moartea și cu lucruri pe care cei mai mulți nu ni le imaginăm, greutățile mele sau ale celor din organizație, discuțiile dificile cu sponsorii, reglementarile tâmpite ale statului, etc., toate astea nu prea mai sunt de viață și de moarte.

Noi am avut noroc: suntem relativ cunoscuți, și notoritatea Melaniei a contat enorm; ce s-a întâmplat anul trecut cu campania de strângere de bani, a contribuit foarte mult la încrederea pe care oamenii o au în noi.

În România, dacă ne uităm la principalul aspect problematic, vedem că este încrederea. Există un studiu citat de profesorul Daniel David, de la Cluj, despre psihologia românilor, care vorbește despre nivelul de încredere a românilor unii în alții.

Doar 7% spun că pot avea încredere în ceilalți. Restul spune că cineva va încerca să profite de pe urma încrederii pe care i-o acorzi.

Poate că de aceea e greu să construiești lucruri la noi în țară, pentru că nu există încredere. Noi suntem norocoși și ne simțim binecuvântați să avem încrederea oamenilor.

 

Rezultatele campaniei de anul trecut v-au surprins?

V.V.: Da. Ne-a surprins numărul final de SMS-uri strânse. Îmi amintesc primele discuții și momentul când cineva a pronunțat prima dată cuvintele: „Vom sta pe acel scaun și nu ne vom ridica, până când nu vom strânge 100.000 SMS-uri“.

Cred că am fi putut obține un target și mai înalt de atât. A fost, cu siguranță, foarte curajos, nu fuseseră strânși niciodată 100.000 de donatori pentru un singur proiect.

Este și cea mai puternică idee de campanie auzită de mine vreodată. Am simțit de la început că se poate. Asta îmi spune că există o constantă, care este comportamentul uman, și că există o variabilă, care e contextul.

Oamenii se schimbă, când contextul se schimbă. Vedem asta când zburăm cu o companie low cost, și la plecare vezi cum oamenii se înghesuie, țipă, se ceartă pe modul în care încap pungile în compartimentul de bagaje, sunt oameni cărora pare că nu le pasă de celălalt, se comportă urât.

Când avionul aterizează în Spania, Italia sau Germania, după un zbor de vreo două ore, vei vedea un comportament diferit. La mine, în sat, se văd clar curțile oamenilor care au locuit în altă țară.

Casa, curtea, grădina arată altfel, mult mai îngrijit. Faptul că au trăit în alt context, le-a schimbat fundamental comportamentul. Oamenii au nevoie de un context, și contextul îl facem tot noi.

Câteodată, contextul îl fac liderii politici, liderii de opinie… Lider poate să fie orice om care îndrăznește să ofere ceva altora. Chiar dacă asta înseamnă să spună povestea lui, să spună altora ce a învățat când a fost plecat, ce a învățat dintr-o experiență.

Asta înseamnă leadership: să oferi ceva. Lider este cel care influențează în bine viața altora. Eu nu cred că viața noastră depinde așa de mult de politicieni, cred că politicienii depind de modul în care noi înțelegem să trăim unii cu alții.

 

Contează sau nu faptul că sunteți persoane publice? Ce impact are faima într-o cauză socială?

M.M.: Cred că nu faima contează, ci credibilitatea. Oamenii au văzut ce am făcut de-a lungul timpului cu banii și timpul lor și au avut încredere. Cea mai prețioasă resursă de care dispunem în acest moment.

Avem încrederea părinților, care ne dau pe mână ce au mai prețios pe lumea asta: copiii lor. Avem încrederea medicilor, care ne însoțesc întotdeauna în tabere și în procesul de selecție a copiilor;

încrederea voluntarilor, care-și rup din timp ca să vină alături de noi; încrederea sponsorilor și donatorilor, fără de care am reuși să facem mult mai puțin. Notorietatea nu înseamnă nimic dacă nu e însoțită de principii.

 

Dacă ar fi să „predați“ lecții despre activități prosociale, lecții învățate în ultimii ani, care ar fi cele mai importante idei? Cum se poate crea un val de bunătate… eficientă?

V.V.: Cred că sunt două lucruri: cred că trebuie să-ți pese și să ai încredere că poți face ceva. Ambele sunt posibile. Cea mai veche pildă despre ceea ce înseamnă să îți pese este în Cartea Facerii.

Cain și Abel merg la câmp, și Cain îl ucide pe Abel, apoi se întoarce și Dumnezeu îl întreabă unde e fratele lui. Cain răspunde cu o întrebare: „Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?“.

Asta e întrebarea la care trebuie să răspundă fiecare dintre noi. Suntem noi păzitorii fratelui? Ne pasă de el? Asta e întrebarea care schimbă tot. Este întrebarea din Noul Testament, prin Pilda Samariteanului.

Un om care a fost prădat și rănit de hoți rămâne la marginea drumului și diverși oameni trec pe lângă el fără să-l ajute. Abia un samaritean, un om din afara cetății, l-a dus la un han, a plătit pentru el, a avut grijă de el.

Pilda asta o vedem în fiecare zi atunci când vedem oameni în necaz sau auzim de oameni aflați în necaz. Lucrurile mari se schimbă când deciziile mici sunt cele corecte. Dacă îți pasă și dacă ai încredere.

 

Prezența permanentă a copiilor bolnavi în ce poziție vă pune în raport cu finitudinea umană, cu moartea, cu neputința în fața bolii?

M.M.: Pentru mine, ultimul an a fost unul foarte complicat emoțional. Era firesc, într-un fel – cu cât numă-rul copiilor pe care îi cunoaștem crește, cu atât e mai probabil să fie mai mulți cei de care o să ne fie dor.

Sigur, știam de la bun început în ce ne-am băgat, dar oricât mi-aș repeta că nu e în mâinile noastre soarta lor și că tot ce putem face e să le dăruim multă iubire și bucurie, indiferent de timpul pe care îl mai petrec aici, tot e greu.

Ce-am învățat de la ei și de la toate despărțirile astea, e să nu mai pierd timpul. Avem prea puțin timp ca să ne permitem să-l umplem cu lucruri care ne fac nefericiți, cu oameni care ne rănesc, cu fleacuri care ne încurcă, cu măști care ne fac să uităm de noi înșine. Azi este o zi numai bună de trăit! Nu lăsa pe mâine ce poți trăi azi!