Michelle Pfeiffer: Devii cu adevarat tu insati odata cu varsta

Despre Michelle Pfeiffer s-a spus ca detine proportia faciala perfecta, e prototip al frumusetii feminine. Clasica si, in acelasi timp asimetrica, osatura ei de o mare gingasie o face sa arate feminina si interesanta chiar si la 51 de ani.

Are acea energie care face dintr-o femeie o fiinta expresiva chiar si atunci cand… taie cartofi. In plus, are un fel de a se lua in deradere care o face simpatica. O actrita care arata ca o zeita spune despre sine insasi ca „numai frica de a se face de ras“ o face sa mearga mai departe, ca oamenii vor descoperi, inevitabil ca nu are talent si ca e doar un chip frumos. Sa fie asta insa apararea un fata unei nesigurante mai vechi?

Michelle Pfeiffer nu e foarte deschisa catre confesiuni, umorul poate fi garda ridicata a unei femei pe care flatarea – atat de dorita de ceilalti a propriului narcisism, prin cultul pentru frumusetea fizica – e derizorie. Iata de ce spune ca varsta de 50 de ani a venit ca o eliberare de dictatura de a fi mereu tanar, de a fi frumos…

Se schimba competitia cu trecerea anilor?
–  Nu. Cred ca oamenii sunt oameni. Nu cred ca reusesc sa se schimbe chiar atat de mult. Devii cu adevarat tu insati odata cu varsta.

De ce credeti ca societatea inca are prejudecati in cazul idilelor de „mai-decembrie“?
–  Tocmai am inteles si eu conceptul de relatie mai-decembrie. Ma tot intrebau oamenii ieri, si eu „Ce vrea sa fie asta? Despre ce vorbesc?“. Rupert Friend mi-a spus ca arat ca iarna, adica ca si cum as fi moarta! Ce obraznic! Eu sunt ca un nou nascut! A inceput apoi sa disece. Inseamna ca eu sunt batrana. Decembrie si rece. Si ca el de-abia incepe sa infloreasca.

 De ce este asta inca o problema in cazul femeilor?
–  Acesta este un exemplu despre standardul dublu care inca exista in lume: daca este un barbat care poate fi si cu treizeci de ani mai batran decat femeia, este Un Mare Amant. Femeile sunt predatori si criminali, iar in cazul acesta tanarul barbat este o… bucata de carne pentru noi. Un boy toy…

V-ati gandit vreodata sa invatati franceza cat ati filmat pentru Cheri, ca sa o folositi in film?
–  Intotdeauna am aceste mari iluzii nerealiste. Mi-am luat programul Rosetta Stone pentru ca m-am gandit ca de da­ta asta chiar voi invata franceza. De fiecare data cand merg intr-o tara straina pentru toate filmele pe care le fac, sunt decisa sa invat limba si niciodata nu retin niciun cuvant, pentru ca este prea mare oboseala si, pur si simplu, e intotdeauna mult mai usor sa spun: „Vrei, te rog, sa-mi dai o cafea?“. Deci nu, nu am invatat.

Cu toate acestea, as fi invatat daca regizorul mi-ar fi cerut-o. Cand m-am uitat in jurul meu, in primele saptamani de filmari, ca eram inconjurata de actori europeni si eu eram singura americanca, mi-am ajustat putin accentul cu ajutorul unui instructor de dialect, care era pe platouri, si mi-am facut un accent mai curat, pentru ca ar fi aratat ridicol ca eu sa fiu singura care suna a California.

Cand priviti inapoi, la „Lumea inocentei“, care a avut o multime de teme similare, cum simtiti ca vi s-a schimbat viata, ca femeie si ca actrita?
–  Daca ma simt diferita sau daca lucrurile s-au schimbat? Da, lucrurile s-au schimbat. Nu eram casatorita, nu aveam nici­­un copil. Cred ca la momentul respectiv era bine pentru mine, cred, pana cand lucrurile s-au schimbat, cativa ani mai tarziu.