Monica Bellucci – Am vrut sa devin repede femeie
Monica Anna Maria Bellucci se naste in 1964 in orasul italian Citt di Castello, in regiunea Umbria.
Initial se dedica unei cariere in avocatura, dar in timp ce frecventeaza cursurile Universitatii din Perugia pozeaza ca model.
In 1988, se muta la Milano si se alatura agentiei Elite Model.
In timp ce cunoaste un mare succes in calitate de model, Monica Bellucci debuteaza pe micul ecran in 1990 si pe marile ecrane in 1992 in Dracula lui Bram Stocker.
Cu rolul din thrillerul frantuzesc L’appartement (1996), castiga echivalentul frantuzesc al unei nominalizari la Oscar.
Pentru a reusi, frumusetea trebuie sa vina la pachet cu talentul, ambitia, angajamentul, munca asidua, capacitatea de a-ti asuma riscuri, de a evalua corect situatiile si dramul de noroc intotdeauna necesar.
Monica Bellucci le-a bifat pe toate si a avut curajul sa plece din Italia unde era foarte cunoscuta, si sa o ia de la zero in Franta si apoi America, pentru ca in tara ei fimul nu mai era accesibil ca in timpul lui Fellini.
Si cum nimic nu este intamplator, a avut o stea norocoasa numita Francis Ford Coppola care a ajutat involuntar la crearea unei dive.
Aveti parte de multa atentie din partea ziarelor de scandal. Ignorati ceea ce scriu acestea?
Monica Bellucci: Da, ignor. Sunt doar reviste si ziare. Nu imi pasa, pentru ca nu ma ating cu nimic.
Sunt o persoana care tine foarte mult la discretie si viata personala.
Cand nu fac filme, nu ma duc la petreceri, nu apar pe nicaieri, nu merg sa ma vada lumea.
Eu fac filme si atat. Cand nu fac asta, imi traiesc viata, pur si simplu. Nu vreau sa cunosc pe nimeni, nu ma intereseaza alti actori.
Dar ce faceti?
M.B.: Ma vad cu prietenii mei. Vad oameni pe care vreau eu sa ii vad, nu pe cei din breasla.
Unde locuiti?
M.B.: La Londra si la Paris.
Cum ati inceput sa jucati si cand?
M.B.: Am inceput gratie lui Francis Ford Coppola, pentru ca eu eram model si el m-a fotografiat.
Roman Coppola, de fapt, a fost cel care m-a pozat, pe cand se filma Dracula, rolul meu era mic, nu prea insemna mare lucru, dar pentru mine a fost inceputul a ceva, am vrut sa fac filme.
Apoi a fost un vis devenit realitate. M-am intors in Italia si am facut niste cursuri de actorie si apoi pot sa spun ca am fost norocoasa.
Am plecat la Paris, pentru ca in Italia nu se putea face ceea ce voiam, sa am o cariera internationala. Nu erau pe vremea aceea atatea oportunitati.
Deci, am plecat catre Paris si am avut bafta de a fi acceptata de parca eram frantuzoaica.
A trebuit sa invat franceza si iata-ma in aceasta etapa a vietii, dar e numai o etapa. Deci merg inapoi si inainte si ma indrept catre locurile unde gasesc ceva bun de facut sau de trait, dar de obicei traiesc in Europa. Nu imi place America.
Care e diferenta intre a fi pe un platou de filmare italian, unul francez si unul american?
M.B.: Cred ca este vorba despre lucrul la un film cu buget enorm sau mai mic. Dar asta nu schimba mare lucru pentru mine, pentru ca atunci cand sunt in fata camerei de filmat, eu joc la fel.
Deci nu conteaza prea mult daca voi face un film mare sau voi avea mancare mai buna de la serviciul de catering.
Si nu conteaza nici limba prea tare, pentru ca eu ma concentrez mai mult pe crearea personajului, si cand cred eu ca sunt gata cu treaba asta, limba este doar o parte a personajului, parte a muncii mele.
Cred ca atunci cand iti este clar, ca actor, ce vrei sa faci cu personajul tau, cuvintele vor veni de la sine.
Dar cum ati putut construi o cariera ca a dumneavoastra? Nu este ceva care sa se intample mereu…
M.B.: Pentru ca sunt italianca si in tara mea a fost imposibil sa am o cariera asa cum voiam. Voiam sa joc la nivel international, dar in Italia nu mai era posibil, pentru ca nu mai este ca in trecut, cand regizori ca Fellini, Rossellini faceau regulile.
S-au dus vremurile acelea. Cand alti actori italieni au venit in America, ei erau deja celebri pentru ca facusera film in Italia. Nu mai e chiar asa acum. A trebuit sa merg in Franta, sa merg in America.
A fost nevoie sa fiu eu cea mobila, dar am avut si noroc, pentru ca in Franta am debutat serios, apoi in America a avut succes Malena si iata-ma la Hollywood! Dar nu traiesc acolo, am nevoie sa stau la casa mea.
Ce nu va place la America?
M.B.: Nu cunosc America foarte bine pentru ca, de cate ori ma duc acolo, filmez vreo patru sau cinci zile, am cateva intalniri si apoi revin.
Nu stau acolo mai mult, sa zicem cateva luni, deci nu am avut sansa sa cunosc oamenii sau locurile. Este un contact superficial.
Stiu numai ca atunci cand ma intorc, sunt mai slaba si inima imi bate mai des. Sunt atatea intalniri stabilite si atatea de facut…
Alerg, nu merg! Telefoane, etc… In Europa, daca ai o intalnire la ora 1, poti ajunge si la 1,30. In America, e unu si gata! No comment. Totul e diferit.
V-ar placea sa faceti si comedie? Aveti o parte mai versatila a personalitatii?
M.B.: Nu am nimic impotriva comediei. In Franta am facut o comedie, Asterix, care a iesit acum cativa ani. Dar mie imi place diversitatea. Caut si comedie, si drama, un thriller, film noir, orice vreti.
De fapt, eu caut ceea ce imi trebuie mie. Cand aleg, eu aleg in functie de regizor, apoi de scenariu. Daca ai un scenariu nu prea grozav, dar ai un regizor de geniu, poti face un film foarte bun, dar viceversa nu prea iese. Pentru mine, cel mai important lucru este regizorul cu viziunea lui.
Ce va amuza? Care credeti ca este genul dumneavoastra de comedie?
M.B.: Ooo, dar sunt o multime de comedii foarte bune. De exemplu, When Harry Met Sally a fost minunat; si Cameron Diaz a fost superba in Something About Mary era atat de comica.
Mie imi plac diferitele categorii de filme, nu doar cele dark, desi noi, europenii, suntem ceva mai depresivi decat americanii.
Dar, uite, Irreversible a fost proiectat in Anglia si a fost declarat cel mai bun film din toate timpurile. Si la fel s-a intamplat cu Italia, Spania etc…
Noua ne plac lucrurile mai negre. Nu stiu de ce, poate pentru ca avem o cultura veche si am trecut prin destule si este in ADN-ul nostru sa radem, dar si sa fim foarte tristi. Habar nu am…
