O promisiune de siguranță și ocrotire făcută migranților minori
Cu toții putem înțelege că minorii străini care călătoresc neînsoțiți sunt expuși unui număr practic infinit de pericole. Când aceștia sunt migranți veniți să se așeze în țara noastră, efortul nostru trebuie să fie dublu: un efort de protecție și un efort de înțelegere autentică. În limbajul comun: blândețe și responsabilitate.
Este promisiunea pe care le-o datorăm și pe care fundația Terre des Hommes, împreună cu JRS România (Asociația Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România), a concretizat-o sub forma proiectului numit chiar PROMISE. Proiectul este finanțat de Active Citizens Fund și s-a derulat în perioada 2022-2023.
Principiile care stau la baza proiectului Promise sunt: respectarea identității culturale, informarea și nediscriminarea. În cadrul lui a fost creat Forumul Consultativ al Migranților din România, o inițiativă unică. Forumul cuprinde 10 tineri migranți, care iau parte la cursuri de formare și învață să își reprezinte comunitatea. Ei vor ajuta la rândul lor pe alți migranți care vor căuta să se integreze în România. De asemenea, Forumul își propune să contribuie la dezvoltarea de relații pozitive cu societatea-gazdă. În prezent, din Forumul Migranților fac parte tineri din Japonia, Pakistan, Indonezia, Filipine, Columbia, Siria, Peru, Afganistan, Yemen, Ucraina, majoritatea înscriși la studii în România. Mulți sunt studenți ai Universității București, la facultățile care au secții dedicate studiilor internaționale, diplomației și ajutorului internațional. Tot în cadrul proiectului au fost organizate întâlniri între tinerii migranți și autoritățile române, în scopul facilitării integrării lor în societatea românească și al câștigării statutului de persoană autonomă, care nu are nevoie de asistența statului. Împreună cu un expert avocat, au fost dezvoltate un compendiu legislativ și un suport de curs pentru o rețea de avocați din țară care sunt specializați în tematica migrației și a procedurilor de azil.
Acest demers de advocacy are și o parte creativă”, explică Ana Vlădescu Project Manager din partea Fundației Terre des hommes. “Am avut o serie de 2 cicluri fiecare cu 12 participanți – 6 migranți și 6 tineri români. Inițial am vrut doar ca ei să creeze – și au creat lucruri care erau în concordanță cu preferințele lor particulare și cu nevoile lor particulare, pentru că și-ar dori să vadă mai multă acceptare, mai multă demnitate, mai multe resurse oferite migranților. Cu proiectele create de ei (desene, postere, colaje) am declanșat o campanie pentru democrație.
Am apreciat aceste activități ca ținând de unul dintre versanții cei mai interesanți ai proiectului: formarea unei conștiințe legate de ceea ce înseamnă să fi migrant, respectiv minor migrant neînsoțit în România. Migranții trebuie să știe care sunt drepturile lor și facilitățile oferite de stat, dar și să înceapă să cunoască din ce în ce mai profund specificul țării care îi adăpostește. Reciproc, pentru a cunoaște pe migranți, pentru a-i respecta și mai ales pentru a-i ocroti pe minorii migranți, cetățenii țării noastre au nevoie să înțeleagă nu numai ce presupune statutul de migrant, ci și ce presupune să migrezi într-o cultură diferită. De aceea am întâmpinat cu bucurie și mare curiozitate invitația venită din partea fundației Terre des Hommes de a participa la o excursie inedită, în care 6 ziariști și 6 migranți aveau să împărtășească amintiri care ne despart, dar și experiențe comune, care ne unesc. Destinația: tabăra de sculptură de la Măgura, Buzău. Durata 2 zile. Mijloc de transport = microbuz. Start!
Microbuzul este mare, spațios, toată lumea se răsfiră pe locurile din dreapta și din stânga. Înaintez printre scaune, caut un loc, caut din priviri, caut priviri. „Vino să stai cu noi“ mă aud strigată chiar din spatele microbuzului. „Pe bancheta din spate, ca în excursie“ Am râs, chiar ca în excursie! Ysabelle și Siman mi-au făcut loc între ele.
Ysabelle are 20 de ani și este din Filipine. Face parte din Forumul Migranților inițiat de Terre des Hommes. S-a mutat cu părinții în România de când avea 12 ani “pe vremea în care în Europa era criza de migranti din 2015. La știri vedeai că alte țări ca Ungaria si Germania nu acceptau refugiați. Dar românii și-au deschis granițele și i-au primit pe acești oameni la fel cum au făcut anul trecut cu ucrainenii care fugeau de război” spune Ysa, recunoscătoare. A absolvit școala gimnazială și liceul, iar studiază la Facultatea de Știinte Politice la Universitatea București.
Ysa mă impresionase încă de la urcarea în microbuz, o frumusețe asiatică foarte spectaculoasă, impunătoare, cu bucle negre superbe, tenul măsliniu și ochi migdalați. Avea un aer foarte văratic în această primă zi de septembrie și lângă poșeta ei chic strângea o carte – ardeam de curiozitate să văd ce carte era: Maestrul și Margareta, traducere în engleză. „Ai o carte foarte interesantă acolo“ zic. “Da, de câteva luni bune încerc să o citesc, dar sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg. Cred că țin de contextul istoric și mereu trebuie să caut informații. Nu apuc să mă bucur de frumusețea cărții” spune Ysa cu sinceritate. E o fată veselă, mereu gata să danseze și mereu cu zâmbetul pe buze. Îmi povestește că visul ei este să învețe araba – deocamdată însă nu are ca opțiune la facultate decât chineza. “Sigur, ar trebui să-mi fie mai familiară, am rude de origine chineză. Totuși pe mine mă interesează araba” continuă ea. Devine foarte atentă când Siman, de alături, îmi povestește despre Coran și despre cum în țara ei, Somalia, există un soi de școală coranică, în care fiecare copil învață Coranul pe dinafară. “Știi araba?” o întreabă Ysa. “Știu Coranul în arabă de la 9 ani”, răspunde modestă Siman. E frumoasă în abbaya ei, cu hijabul impecabil prins, zveltă, cu capul alungit de abanos și trăsături rotunde și artistice, ca o sculptură de Brâncuși. În fiecare zi de călătorie i-am admirat eleganța, combinațiile uimitoare de culori – uimirea a venit însă abia la sfârșit, când ne-am cules bagajele din microbuz și am observat că toate aceste costume impresionante fuseseră strânse într-o geantă de voiaj cât o poșetă mai mare. Pe urmă abia m-am gândit cât de multe spune acest aspect aparent anodin despre un stil de viață în care mobilitatea este un dat.
Siman Omar a venit în România la începutul anului 2022. Din Somalia a plecat la sfârșit de 2021 – o călătorie lungă din care cel puțin o parte a fost ilegală. Un drum oribil despre care nu vrea să-și amintească prea multe. “Suntem în siguranță acum” spune ea. Peste tot oamenii sunt buni cu noi aici în Romania. Peste tot am fost primită frumos. O interesează toate activitățile care se fac cu migranții, s-a bucurat la maximum de călătorie.
„Trăiam o viață fericită în țara noastră, chiar și cu războaiele civile, dar acum nu putem continua să trăim acolo și am plecat din cauza grupării teroriste, care face tot ce vrea și nimeni nu te poate proteja de ei, nici măcar guvernul, așa că este mai bine să scapi de acolo. În acest moment locuiesc în București, România, cu părinții mei. Sunt recunoscătoare României pentru că a acceptat cererea mea de reîntregire a familiei” povestește ea.
Am aflat cu surpriză că are numai 18 ani. Spun “surpriză” pentru că nu vorbește ca o adolescentă oarecare. “Ești foarte înțeleaptă”, i-am spus. “M-am obișnuit să trăiesc printre adulți și să fiu responsabilă pentru mine”, îmi spune ea. “Am trecut prin situații dificile și ele m-au învățat să-mi port de grijă. Ar trebui să fiu acum studentă, dar am amânat și plănuiesc să încep din nou studiile acum. Mi-am dorit să studiez psihologia, dar în țara mea nu era această specializare. Acum mi-am construit din nou visele pentru că, așa cum am văzut, sunt mulți oameni care suferă probleme interioare și simt că au nevoie de cineva care să-i înțeleagă profund și să-i ajute. Așa că am ocazia să învăț ceea ce visam deja în copilărie. Cel mai mare vis al meu este să ajut migranții și refugiații, pentru că sunt una dintre ei și înțeleg foarte bine situația lor. A fi refugiat e cea mai mare provocare a vieții mele, pentru că e greu să te adaptezi la această schimbare, să înveți și o limbă nouă pe care nu ai auzit-o până acum, să vezi o cultură nouă, oameni noi, un alt continent”.
Are mâinile pictate cu mehndi superbe – întotdeauna mi-au plăcut desenele cu henna pe piele, încercasem eu însămi în mai multe rânduri, fie pictate de altcineva, fie cu un soi de șabloane. Siman îmi povestește cum le face singură, pentru ea este un prilej de mare relaxare,
„Am primit de curând amestecul de henna din Somalia, când au venit și părinții mei“ se bucură ea
Nu vorbește încă românește, discuția noastră are loc în engleză – de fiecare dată când nu găsea cuvintele le căuta sârguincios într-un dicționar online. Însă pronunță București impecabil! A locuit în România la București și la Galați și se bucură imens că locuiește din nou cu părinții ei. Speră să-și poată revedea curând familia completă reunită – cu cei 6 frați și 2 surori care au rămas în Somalia. Vrea să rămână aici în România, nu mai vrea altă călătorie, preferă să se așeze și să studieze visul ei din copilărie – psihologia.
Îmi explică că somalezii sunt un singur popor și au o singur limbă (care este foarte grea), o singură credință, o singură etnie. „Până în urmă cu vreo 30 de ani Somalia era Leul Africii și toți colonialiștii care i-au dat târcoale au fost ținuți de ea la distanță. Apoi un intervenit urile între clanuri – este vorba numai de clanuri, și nu de etnii diferite“ îmi explică ea.
„De obicei motivul de ură pe care și-l aduc aminte clanurile somaleze nu este mai vechi de generația bunicilor – dar sunt motive care îi fac pe oameni să devină răzbunători și necruțători cu semenii lor. Împăcarea poate apărea dacă un clan își cere iertare pentru cele făcute de strămoși, dar nimeni nu este dispus să facă asta. Nimeni nu înțelege conflictul, dar în fiecare clan sunt oameni răzbunători și plini de ură“ continuă ea.
Poate de aceea vrea ea să devină psiholog – însă în Somalia nu există astfel de studii. Dar oamenii de acolo au nevoie să fie ascultați, înțeleși, au nevoie de compasiune. Ea a avut și acolo privilegiul de a se simți ocrotită – îmi spune cu mândrie cum a primit povețe din partea bunicii ei – singura pe care o are, toți ceilalți bunici au murit devreme: „să faci mereu ceea ce vrei tu și nu ceea ce vor alții să faci“, îi spusese bunica! Ea vrea să devină consilier și pe urmă psihoterapeut. Mă întreabă despre psihologie, discuția ajunge la psihanaliză și la vise. O întreb dacă visează. “Mă întrebi despre vise sau despre coșmaruri?”spune ea. “Fenomenul este același”, zic. Îmi povestește un vis angoasant pe care l-a avut acum câțiva ani: în timpul zilei frații ei se jucaseră cu un păianjen, iar ea, care se teme de păianjeni, s-a rugat de ei: nu-l ucideți, nu-l ucideți. Ei totuși l-au ucis și peste noapte l-a visat cum se întorcea ca să se răzbune.
Îi povestesc despre interzicerea facultății de psihologie la noi, în România, în timpul regimului comunist și se însuflețește. I-am spus povestea aceasta special ca să își dea seama că peste tot pot fi dificultăți politice, deasupra individului și indivizilor, și că lucrurile se pot schimba rapid.
Cu o atenție pe care nu am mai văzut-o la nimeni altcineva, Siman privește pe fereastră peisajul Câmpiei Române, apoi, cu încă și mai mare atenție, privește dealurile care se arată la orizont, pe măsură ce ne apropiem de Buzău. Nu am mai văzut pe nimeni privind cu atâta atenție un peisaj care în general nu trece drept deosebit de spectaculos. Ea nu privea ca un estet sau ca un copil în vacanță, ci se orienta în teren, observa totul, nota într-o hartă mentală, poate dintr-un soi de precauție devenită mod de viață. La întoarcere am traversat pădurea de pe dealul Măgura și Siman mi s-a părut ușor neliniștită. Am întrebat-o dacă îi place pădurea. Nu mi-a spus “da” sau “nu” , dar mi-a povestit că în Somalia nimeni nu intră în pădure, poate fi un loc extrem de periculos. De obicei oamenii taie sau ard pădurea pentru necesitățile lor agricole sau pentru a face mangal, iar ce rămâne în calitate de pădure sălbatică este complet impracticabilă și inaccesibilă. Când am văzut-o pe urmă privind câmpia și recunoscând cu precizie uimitoare detalii ale drumului pe care noi nici vorbă să le observăm, mi-am dat seama că, instinctiv sau deliberat, ea evaluează potențialul de pericol al fiecărui loc prin care trecem, face o hartă mentală foarte exactă.
Acum îmi arată pălăriile de floarea-soarelui uscate – nu înțelege de ce arată așa florile. Îi povestesc că s-au uscat și trebuie recoltate și presate pentru a se extrage uleiul.
“Așa suntem și noi, somalezii, suntem boabe în aceeași pălărie de floarea-soarelui, dar clanurile se urăsc între ele. Dacă s-ar uni, nimeni nu ar mai putea sta în calea Somaliei, Leul Africii, colonialiștii ar fi afară imediat.Țara noastră este foarte bogată – de aceea colonialiștii au tot interesul ca între clanuri să fie ură și lupte“ spune ea ea.
“Poate este nevoie de un conducător puternic, care să îi unească pe toți“, am zis. Siman a clătinat din cap: ar trebui să se unească toți. Dar acum oamenii își amintesc doar ura. Ea vede drept soluție un soi de vindecare a memoriei pentru oamenii de acolo. Probabil de aceea vrea să fie psiholog – sau psihoterapeut sau consilier. I-am spus că pentru asta cel mai important instrument este ea însăși, disponibilitatea ei de a asculta, de a învăța, de a conține, de a comunica acceptare. „În Somalia oamenii se simt adesea părăsiți, sunt atâția oameni care se gândesc continuu, macină în gol, sunt atât de stresați încât ajung să creadă că sunt bolnavi și nici așa nimeni nu-i ascultă. Nu este nimeni să-i audă, să-i înțeleagă. Au nevoie de cineva care să le înțeleagă situația. Nu-și pot controla emoțiile, nu pot să controleze nimic din ce li se întâmplă, nimic nu e previzibil la noi, nu știi dacă vei trăi sau nu. Oamenii ajung să fie copleșiti de emoțiile lor. Noi locuim mulți în aceeași casă, imaginează-ți case în care fiecare stă în colțul lui copleșit de emoțiile proprii. Sunt prea obosiți câteodată chiar și mai mai vorbească, și așa se îmbolnăvesc. Devin din ce în ce mai traumatizați, câteodată sunt copleșiți de furie. Îi cunosc, sunt oameni buni și blânzi, generoși, dar situația lor le-a afectat modul în care-și exprimă personalitatea. Au nevoie de cineva dintre ei care să îi înțeleagă. Sunt oameni care au trecut prin traume succesive și nu pot fi înțeleși și ajutați decât de cineva care a trecut prin aceleași experiențe. Au nevoie de un psiholog care să fie de-al lor“ spune Siman cu emoție și nu pot decât să îi doresc să ajungă să-și împlinească visul și să îi ajute pe ai ei să se vindece.
Deja a ajutat-o foarte mult înscrierea în proiectul Promise, spune ea. Prin proiectul PROMISE – Protecția Minorilor Străini Neînsoțiți, finanțat de Active Citizens Fund și derulat în perioada 2022-2023, Fundația Terre des hommes, împreună cu JRS România, lucrează pentru a informa instituțiile publice cu privire la situația copiilor și tinerilor migranți, precum și pentru a îmbunătăți serviciile de care aceștia pot beneficia în România. Proiectul PROMISE își propune să contribuie la o mai bună integrare a tinerilor migranți în România prin facilitarea accesului lor la serviciile publice din țara gazdă (la sistemul de educație și învățământ, cursuri de limba română, asistență medicală), printr-o mai bună informare a acestora, prin implicarea lor în proceduri consultative, în activități de advocacy, instruire și formare, astfel încât ei să poată să își reprezinte comunitatea și să își facă vocea cunoscută în societatea românească.
