„Oameni de treabă” în avanpremieră

Cel mai recent film al lui Paul Negoescu, Oameni de treabă, a putut fi admirat în avanpremieră în cadrul Les Filmes de Cannes a Bucharest. Al patrulea lungmetraj al regizorului se remarcă prin combinația aparte de comedie neagră și thriller polițist în care personajul principal, Ilie, șef de poliție, încearcă să ducă o viață liniștită. Filmul ajunge pe marile ecrane pe 25 noiembrie. Până atunci, vă invităm să aruncați o privire în culise, alături de regizorul Paul Negoescu.

Psychologies: Sunteți la al patrulea lungmetraj din carieră. Ce vă inspiră de obicei și ce v-a inspirat acum să faceți un film polițist?

Paul Negoescu: Nu mă inspiră ceva anume. Sau mă inspiră multe lucruri, dar la un nivel subconștient. Nu a fost intenția mea să fac un film polițist, așa s-a întâmplat să fie, să vină la mine cineva cu un scenariu bun, cu o poveste polițistă.

Este primul film regizat al cărui scenariu nu a fost scris de dvs. Ce v-a convins să vă implicați și să-l duceți la bun sfârșit?

P. N.: M-a interesat profund personajul principal. Nu-mi doream în mod special să fac un film despre viața unui polițist de la țară, dar felul cum e construit personajul principal m-a interesat foarte mult. Este vorba de un om care nu-și dorește decât să fie un om normal, își pune ștacheta foarte jos, dar ratează cu desăvârșire.

Titlul filmului incită din start, m-am gândit și la oameni buni, și la oameni care fac treabă. Dar simt și un pic de ironie. Se regăsește toată această combinație în film?

P. N.: Eu zic că se regăsește. Oameni de treabă suntem cu toții. Nu cred că e cineva care să nu se considere om de treabă. Până și cel mai corupt primar, ministru sau până și Putin cred că se consideră om de treabă. De aici vine această senzație de dublu sens.

Care este etapa dvs. preferată în timpul filmării, ce anume abia așteptați când începeți un proiect?

P. N.: Sincer, nu-mi place niciuna din etapele filmării. Stresul e mult prea mare ca să mai simt vreo bucurie. Cel mai mult îmi place când se termină cu totul: și filmarea, și montajul, și mixajul sunetului, împachetarea filmului, premiera și filmul iese din circuit. Atunci mă simt cel mai bine.

Și care ar fi latura sau partea mai puțin plăcută?

P. N.: Cel mai puțin plăcut e când nu se leagă lucrurile cum trebuie, în special lucrurile pe care nu le ai în control. De exemplu, se poate întâmpla ca în timpul unei duble bune să se petreacă un eveniment extern care să strice dubla respectivă. Sau, din contră, se poate întâmpla un eveniment fericit, dar care să nu se petreacă în timpul unei duble bune. Asta e cea mai frustrantă parte, lipsa de control asupra tuturor detaliilor.

Din sinopsis rezultă că filmul are accente de western și comedie neagră. Să ne așteptăm la un happy end, să privim filmul ca pe o oglindă a societății, ca pe o critică a lumii în care trăim?

P. N.: Happy-end nu e, în sensul clasic al expresiei. Dar are un final sus, spectatorul pleacă cu o senzație bună, nu tristă. Pentru că ultima secvență este, contrar aparenței, deosebit de amuzantă. Filmul nu este conceput ca o oglindă a societății, chiar dacă unii pot vedea lucrurile în felul ăsta. E o poveste interesantă, spusă cu suspans și umor în care spectatorii vor regăsi și lucruri din realitatea care ne înconjoară.

Cum l-ați ales pe Iulian Postelnicu, actorul care joacă rolul principal în film?

P. N.: Am făcut un casting destul de lung, care a durat mai bine de un an (e drept, perioada a fost prelungită și de primul an de pandemie). Am început întâi să caut actori din Moldova, pentru că-mi doream actori care să vorbească cu accent, apoi am extins căutarea și la actori din Republica Moldova, chiar dacă accentul lor este diferit, iar apoi am căutat actori din București dar care sunt născuți sau provin din zona Moldovei și care, chiar dacă nu mai aveau accent, îl puteau reînvăța rapid. Așa am ajuns și la Iulian, pe care-l admiram deja destul de mult după performanțele din „Arest” și „Un etaj mai jos” și care e născut în Moldova și a copilărit într-un oraș din Moldova.

Arta imită viața sau viața imită arta?

P. N.: Nu știu să răspund. Cred că ambele variante sunt valabile.

Suntem o țară tristă, plină de umor?

P. N.: Cred că suntem, într-adevăr, o țară destul de tristă și că umorul a fost folosit deseori ca o distragere de la suferință. Dar asta nu înseamnă neapărat că excelăm la umor. Chiar dacă e folosit des, umorul folosit nu e neapărat de cea mai bună calitate. Gândiți-vă că încă mai sunt spectatori care se amuză când aud înjurături într-un film.

Mulți spectatori nu agreează filmele românești și explicația principală a lor este că li se par plictisitoare. Ce doriți să le transmiteți scepticilor care se încumetă să dedice două ore din viață pentru a merge la un film românesc?

P. N.: Sunt filme și filme. Unele sunt mai pe gustul publicului, altele sunt mai plictisitoare pentru mare parte din public. Dar e ceva absolut firesc și se întâmplă peste tot în lume. Credeți că în America nu se fac filme pe care publicul să le găsească ca fiind plictisitoare? Nu ajung la noi în mall-uri pentru că nu sunt cumpărate de distribuitori, dar de făcut se fac și e absolut normal să se facă. Din păcate în România nu există, precum în alte țări, cinematografe dedicate filmelor de autor unde să fie difuzate aceste filme care nu sunt pentru marele public. Așa că ele ajung în mall-uri și ajung să fie văzute, accidental, de oameni care nu vor să vadă genul ăsta de filme și atunci ajung să pună niște etichete destul de dure întregii cinematografii românești, ceea ce e ușor aberant. Dar se fac și în România filme de mare public; doar anul ăsta avem un foarte bun exemplu, Teambuilding, care a bătut toate recordurile de intrări, iar pe lângă el mai sunt. Eu cred că Oameni de treabă e un film care nu plictisește spectatorul, pentru că are suficient suspans și umor. Am avut mai multe proiecții până acum și n-am văzut pe nimeni să-și ia ochii de la ecran și să-și deschidă telefonul.