Pascal Bruckner – Mi-a fost frica de tatal meu

Un interviu taios de sincer si intim. Pascal Bruckner se dezvaluie cititorilor sai.

 

Psychologies: De ce ati ales sa scrieti despre parintii dvs.?

Pascal Bruckner: Am scris Fiul cel bun pentru ca aveam varsta necesara si era momentul sa scriu. Am totusi 63 de ani, un moment bun pentru autobiografie. Apoi, pentru ca ei au murit si pot vorbi deschis despre lucruri dureroase.

 

A fost un demes de eliberare, cathartic?

P. B.: Da, de explicatie pentru mine insumi si de eliberare. De eliberare de secrete. Nu le ascundeam nici inainte, dar nici nu erau de interes. Nu vorbisem de familie, copilarie, despre toate acestea. Acum am facut-o, pe larg, in aceasta carte.

 

De obicei, oamenii cu astfel de familii simt rusine, durere. Care au fost emotiile dvs.?

P. B.: Da, a fost cazul meu, am simtit multa rusine fata de aceasta familie nevrotica. De aceea, am asteptat mult timp ca sa vorbesc despre ei. Pentru a ma debarasa de rusine.

 

Inainte de a veni sa ma intalnesc cu dvs. pentru acest interviu, am cerut, pe Facebook, sa mi se sugereze intrebari de catre cititori. Cineva mi-a spus sa va intreb cum ati supravietuit familiei?

P. B.: Am supravietuit pentru ca parintii mei m-au iubit foarte mult. In felul lor, m-au iubit enorm. Da, erau violenti. Mi-a fost frica o perioada ca tatal meu, care avea o arma, ne putea omori intr-un moment de furie. Ceea ce m-a salvat a fost ca m-am imbolnavit si am fost trimis la un sanatoriu, in Elvetia. Apoi, au fost studiile, pentru ca eram foarte bun la scoala si am gasit eliberare in idei. Din carti am invatat libertatea, am aflat ca lumea era mai bogata decat ceea ce imi spuneau parintii mei. Apoi m-am mutat la Paris si orasul acesta a fost echivalent cu eliberarea.

 

Sunteti fericit ca tata?

P. B.: Da. Foarte. Nu stiu daca si copiii mei sunt fericiti ca sunt copiii mei si ca am ales sa ii aduc pe lume, dar eu sunt fericit sa fiu tatal lor. Spun asta pentru ca am o anumita varsta acum si vad lucrurile in ansamblu.

 

In trecut va doreati copii? Sa fiti tata?

P. B.: Nu. M-au obligat femeile cu care eram sa facem copii. Si foarte bine au facut, aveau dreptate. Suntem egoisti cand suntem tineri, dar acum sunt multumit si sunt chiar un bunic fericit.

 

Credeti ca ati scapat de nevroza pater­na? Ca nu veti fi ca el?

P. B.: Da. Vorbesc in carte de violenta tatalui meu. Am scapat de antisemitismul tatalui meu, asta e sigur. Dar am reprodus violenta tatalui meu in viata mea de cuplu o lunga perioada. Poate chiar mai sadic, pentru ca eu aveam si beneficiul ideilor.

 

Nu credeti ca in iubire punem si mult sadism?

P. B.: Sigur ca da. Punem. Si asta se traduce in sexualitate, in actul fizic. Dorinta traduce o anumita violenta in actul fizic si ne permite sa ne revenim dupa. Exista momente in care conflictele trebuiue sa se exprime violent. Daca nu, cuplul se cufunda in taceri nocive. E necesar sa existe o anumita violenta si vulgaritate in sexualitate. Dar e dificil de adus in cuplu violenta necesara, doza cea buna. Prea multa, duce la separare si patologie. Iubirea nu este locul pacii, ci al luptei pe viata si pe moarte. In fiecare zi trebuie reinventata viata in doi. Daca nu, cuplul seaca, dorinta scade, suntem prinsi in rutina si obisnuinta.

 

Ni se spune ca, in cuplu, avem nevoie de noutate. Psihologii, neuropsihiatrii vorbesc de nouate ca de o necesitate a creierului. Parte­nerul nou pare sa fie noua ideologie.

P. B.: Da, fie dorim ceea ce avem deja, fie trecem la altceva. Dar mai bine sa incercam sa combinam cele doua. Fiecare are o maniera noua de a iubi, trebuie sa fim mereu atenti si sa o reinventam. Mai nou, in Occident, e in voga living apart together („a trai separat impreuna“). Este un lux, pentru ca e scump, dar adesea merita platit pretul pentru a pastra o anumita ambiguitate, un pic de mister etc.

 

Ce credeti despre celibat?

P. B.: Cred ca e o varianta de viata valabila. Inainte, celibatarii erau foarte rau vazuti. Pentru ca se masturbau sau se prostituau. Cel putin asa se spunea peste tot. Casatoria era un leac recomandat de Biserica si de societate pentru a preveni aceste neajunsuri. Idealul de azi este sa am si o viata solitara, dar si in doi. Azi, a fi celibatar nu inseamna a fi solitar. Azi, e posibil sa ai o viata sociala intensa, sa nu fii singur. Azi, doar cand ai copii e mai dificil sa fii singur. A fi parinte singur nu e prea comod.

 

Dar solitudinea la batranete?

P. B.: Cred ca e oribila. Cel mai greu e sa fii batran si sarac. Sa fii batran, bolnav si singur este ceea ce poate fi mai rau.

 

Ce credeti despre obligatia aceasta puternica de a avea grija de batrani? In cartea dvs. vorbiti despre lunga batranete a tatalui dvs.

P. B.: Moral, e foarte apasator. Azi, cand batranii traiesc tot mai mult, e tot mai greu. Si societatea pune responsabilitatea pe umerii copiilor – in Franta, se lasa cu pedeapsa daca iti abandonezi parintii in varsta.

 

Credeti ca e cinic sa doresti moartea unui parinte in varsta? In carte povestiti ca ati sim­tit aceasta dorinta.

P. B.: Cred ca este uman. Morala are anumite limite. Noi, toti, ne simtim depasiti la un moment dat de aceasta sarcina prea grea. Idealul este un amestec intre ingrijirea publica (in Franta este gratuita si de calitate) si cea a copiilor.

 

Oare nu schimbam relatia noastra cu vina, in ziua de azi? Culpabilitatea? Descoperim ca nu este atat de presanta, nu?

P. B.: Da, e o negociere dificila. Pe tatal meu, am avut adesea chef sa il abandonez. A fost teribil, era foarte dificil, nu si-a cerut niciodata iertare. Dar nu ma simteam deloc bine cu acest gand. Daca as fi facut-o, m-as fi simtit foarte vinovat astazi. Cred ca este una din obligatiile umane de care nu putem scapa. Boala altora este una din probele maxime ale umanitatii. Boala copiilor, mai ales.

 

Credeti ca iubirea poate trece aceste limite?

P. B.: Nu stiu. Cred ca exista un prag dincolo de care iubirea nu mai functioneaza. Uneori, ma intreb daca as vrea sa aiba de mine grija copiii mei, cand eu voi fi neputincios. Nu stiu… In Franta, oamenii nu prea rezista la acest tip de stres. Sunt doua situatii-limita care produc separarea: divortul, de exemplu, si boala si somajul celuilalt. E dur sa vezi ca iubirea nu e totul. Dar acesta este adevarul.

 

 

Fiul cel bun, de Pascal Bruckner

Autobiografia unui scriitor care a revolutionat gandirea noastra despre cuplu, copii-parinti si relatii interumane. Tatal lui Pascal era antisemit, obtuz, foarte agresiv. Copilul creste marcat de episoadele de violenta familiala.

Mama nu face decat sa suporte loviturile si sa-l provoace pe capul familiei tot mai rau, neputandu-se abtine sa nu fie geloasa ori sa nu se lamenteze. Episoadele violente sunt de o vulgaritate rara.

Pascal Bruckner reuseste sa exorcizeze demonii familiei intr-o proza dura, dar care, pe alocuri, lasa loc de umanitate. Viziunea iertarii nu este departe…