Paula Herlo și Alex Dima – „Oamenii care mută munții din loc sunt eroii noștri“

Paula Herlo și Alex Dima sunt colegi la PRO TV. Ei realizează , alături de o întreagă echipă, emisiunea România, te iubesc. Sunt serioși și pătrunși de propria misie la serviciu – așa cum ar trebui să fie –, dar haioși în particular. Paula deține un premiu Emmy pentru munca ei și împreună sunt un fel de supereroi ai celor care au nevoie de eroi.

 

Cum e să deţii un premiu Emmy?

Paula Herlo: E aşa cum trebuie să fie: măgulitor. Sunt nouă ani de când, alături de echipa Ştirile PROTV, am reuşit această performanţă şi încă îmi amintesc în detaliu acea seară. De bună seama că m-a cam marcat şi emoţional, şi profesional.

 

De ce jurnalism social?

Paula Herlo: Dintr-un motiv foarte clar: aş fi putut fi eu sau oricine din apropierea mea în situaţia celor care ne sunt nouă eroi ai poveştilor triste din campaniile Ştirilor PROTV.

Încă mai cred în puterea jurnaliştilor de a schimba societatea şi mentalităţile oamenilor. Am văzut de multe ori cum energiile românilor care se pun în slujba unei cauze reuşesc să schimbe legi, să construiască spitale, să salveze vieţi, să schimbe lumea în care trăim.

Meseria asta a noastră reuşeşte să ne scoată din bula confortabilă în care mulţi cunoscuţi de-ai noştri s-au închis, pentru că e greu să priveşti în ochi suferinţa altor oameni.

Alex Dima: Cred că întrebarea asta e mai mult pentru Paula. La mine, este o combinaţie: social, investigaţie, spirtual ș.a. Întrebarea e: „De ce jurnalism?“. Şi răspunsul e: pentru că îmi place foarte tare.

 

Care au fost cele mai emoţionante cauze, oameni, cu care v-aţi întâlnit în carieră ?

P.H.: Primul meu gând fuge spre copiii pe care i-am cunoscut în campaniile la care am lucrat. Şi-mi amintesc exact ziua în care Claudiu, un băieţel de opt ani, diagnosticat cu leucemie, mi-a spus cum visează el să devină doctor, ca să salveze lumea.

Cum ştergea lacrimile mamei zâmbind şi-mi spunea senin că nu-i e frică de nimic, pentru că boala îl încercase prea mult.

Apoi, îmi vin în minte lacrimile unui băieţel care stătea pe prispa casei construite de mama plecată la muncă, în Italia, şi care spunea (deşi nici el nu mai credea în asta), că mama se va întoarce definitiv, după ce va termina de făcut gardul şi porţile garajului.

L-am reîntâlnit patru ani mai târziu şi nici garadul, nici porţile garajului nu erau gata. Nu sunt nici azi, după zece ani. Mama e tot departe, iar copilul, devenit adult, încearcă să-şi construiască un drum în viaţă.

A.D.: O să îmi amintesc întotdeauna cu bucurie de întâlnirea cu Înaltul Iustinian de la Maramureş, cu părintele Tănase de la Valea Screzii, cu Vlad Voiculescu de la MagiCamp, cu fetele de la „Dăruieşte Viaţă“ – şi aici pot face o lista lungă de oameni cu suflet mare, care fac lucruri în această ţară.

Spre exemplu, în tabăra pentru copii cu afecţiuni oncologice, Magicamp, au fost anul acesta peste două sute copii. E un spaţiu din care emană energie. Bună.

 

Ce viitor are televiziunea în faţa internetului?

P.H.: Cred că televiziunea se va muta online. Şi că ne vom face singuri grila de programe. Ne vom aşeza în faţa televizorului şi toată lumea, dar toată lumea, va urmări numai filme de artă şi documentare.

Sincer, m-am cam săturat de discursul unora care, în ultima vreme, fie nu se mai uită deloc la televizor sau, dacă o fac, privesc doar la Discovery şi emisiuni de cultură. Altfel, ştiu toate personajele mondene: greutate plus etate.

A.D.: Televiziunea se adaptează, iar cu ajutorul internetului va fi mult mai accesibilă. Televizorul, în ciuda tabletelor sau telefoanelor mobile, rămâne televizor.

Se vor schimba grile, programe, dar televiziunea va dăinui. Va fi un alt ritm, mult mai alert, altfel de emisiuni, teme, etc. Dar televiziunea nu o să dispară.

 

Cine sunt supereroii din România de azi?

P.H.: Sunt oamenii de lângă noi. Cei care mută munţii din loc pentru că nu mai vor să fie călcaţi în picioare. Sunt oamenii care au ieşit din pătrăţica lor şi-şi cer drepturile. Mai mult, luptă şi pentru drepturile celorlalţi. Ei sunt eroii mei.

A.D.: Aici revin la lista prezentată mai sus. Şi o pot completa cu multe nume. Supereroii sunt acei oameni care au rămas aici, fac lucruri, ies din rând, le pasă, se luptă, ajută, schimbă lumea în care trăiesc, o fac mai bună. Şi, slavă Cerului, există astfel de oameni!

 

Care sunt lucrurile de care sunteţi cel mai mândri?

P.H.: Sunt mândră de fiecare zâmbet al copiilor mei, pentru că este o dovadă că sunt fericiţi. Sunt mândră de echipa „România, te iubesc!“, care a pariat pe jurnalism de calitate şi, iată, a câştigat.

Sunt mândră de mama mea, care m-a învăţat să fiu demnă şi, nu în ultimul rând, de mine, pentru că mi-a cam ieşit tot ce mi-am propus.

A.D.: Sunt mândru de o fiinţă: fiica mea.

 

Care sunt cele mai inedite întâlniri profesionale avute până azi?

P.H.: Cel mai des mă gândesc la întâlnirile pe care le-am avut cu supravieţuitorii Fenomenului Piteşti. Am cunoscut oameni care au privit moartea în ochi şi au supraviețuit celor mai cumplite torturi pentru că nu şi-au pierdut credinţa în Dumnezeu.

Într-un regim în care teroarea ţinea loc de hrană, aceşti oameni, închişi pentru că aveau alte opţiuni politice, au găsit puterea să povestească despre toate ororile pe care le-au trăit, pentru ca noi să nu mai lăsăm niciodată să se întâmple asta.

A.D.: Acum câţiva ani, urmăream un înalt funcţionar care făcea parte dintr-un grup infracţional. Într-un cuvânt, un hoţ. Când l-am găsit, mi-a cerut să nu-l filmez pe stradă, că îl vede lumea.

S-a uitat în jur şi a găsit soluţia: facem interviul în maşină. În maşină, stătea aplecat, ca să nu-l vadă cineva prin parbriz. Nu cred că l-a văzut cineva în maşină.

L-au văzut vreo două milioane de oameni o săptămână mai târziu la televizor. Un alt domn, director de instituţie, a stat ascuns în toaletă vreo două ore, ca să nu dea ochii cu noi. Şi să nu mai vorbesc despre politicieni! Majoritatea întâlnirilor cu ei este cel puţin ciudată.

 

Dar personale?

P.H.: Cele mai frumoase întâlniri au fost cele cu copiii mei, după ce i-am născut. Atunci am simţit cu adevărat ce înseamnă fericirea. Şi din acel moment, simt, în fiecare zi în care-i privesc, cum cresc frumos.

A.D.: Mă duceam pe vremuri la meditaţii la un profesor. Avea o garsonieră cu geamurile spre un cimitir din care se auzeau bocete, iar omul era mai tot timpul băut. Nu mai ştiu cum am ajuns să fac meditaţii cu el. Dar retrăiesc şi acum sentimentul ciudat pe care-l încercam atunci când intram la om în casă.

 

Care este cel mai frumos lucru care s-a spus despre voi?

P.H.: Că avem curaj.

A.D.: Că dacă am prelua noi conducerea ţării, viaţa ar arăta altfel.

 

Care e cea mai mare victorie? Dar cea mai grea luptă dusă?

P.H.: Cea mai mare victorie e înfiinţarea Registrului Donatorilor Onorifici de Celule Stem, pe care Guvernul României l-a făcut după Campania „Avem viaţă în sânge“, pe care am făcut-o la Ştirile PROTV şi care azi salvează de la moarte sute de bolnavi care suferă de o formă de cancer a sângelui.

Şi cea mai grea luptă a fost tot înfiinţarea acestui registru, pentru că, timp de patru ani, am tocat mărunt autorităţile să se ţină de promisiunea făcută faţă de aceşti bolnavi.

A.D.: Luptăm cu sistemul, cu indiferenţa şi incompetenţa. Este o luptă care durează de un deceniu şi rezultatele pot fi calculate, dar victoria cea mare este schimbarea de mentalitate. Trebuie să înţelegem toţi că schimbarea începe cu noi. Mai este, însă, mult de muncă.

 

Un autoportret în câteva cuvinte?

P.H.: Mică şi caustică, dar cu simţul umorului.

A.D.: Dacă aş avea talent pentru un autoportret, m-aş pune în culorii vii, înalt, slăbuţ şi cu pectorali. Cum talentul m-a ocolit la capitolul pictură, mă rezum la a spune că sunt un bărbos hâtru, pus pe șotii tot timpul, încă deţinător de păr pe cap, ceva mai scund decât par la televizor şi tot timpul cu chef de căţărat pe coclauri.

 

Foto: Andreea Goia