Ruxandra Hule: „Folosesc performance-ul ca șansă pentru cupluri”
La performance-ul „Noi împotriva noastră” de la Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC) vin cei care „vor să-și scoată relația din carapace”, spune Ruxandra Hule.
Citește și:
Maria și Emilia Popescu: Mama mi-a acordat întotdeauna multă libertate
Cătălina Ponor – Gimnastica m-a învățat să admir perfecțiunea
Împreună cu cei doi participanți, artista vrea să descoperire noi modalități de exprimare a emoțiilor, gândurilor sau stărilor. Fiecare performance creează un spațiu unde participanții se întâlnesc în afara rutinei zilnice. Pornind de la acest performance, Hule va realiza un proiect mai vast, care va cuprinde instrucțiuni pentru cupluri.
Deși duo-ul se adresează în special cuplurilor, pot participa și prieteni care au un istoric împreună.
Care este miza performance-ului pentru cupluri?
Ruxandra Hule: Am vrut să construiesc un performance din care cei doi participanți să câștige. M-am gândit să dau ocazia oamenilor să se exprime în diverse moduri, poate să transmită lucruri pe care nu le-au zis, să se elibereze și în același timp să se responsabilizeze.
Personal, mi-am dorit mereu să existe genul de experiență semi-liberă în care eu și o persoană importantă pentru mine ne cunoaștem mai bine. De la asta am pornit, am vrut să existe un echilibru între rațional și creativ, stări care se regăsesc și în cele două emisfere ale creierului.
Exercițiile sunt inspirate din idei simple, de dublu și dedublare, oglindă și oglindire, sunt lucruri practice care ajută la creșterea personală. Performance-ul este ca o șansă pe care eu am dat-o relațiilor.
Ca artistă, cum receptezi experiența directă cu publicul?
R. H.: Am avut nevoie de conexiunea cu oamenii. Mi-am dat seama că mă interesa să descopăr relații, să culeg cumva o rețetă a succesului, să documentez „chimia perfectă”.
Personal, sunt onorată să fiu martoră la atâtea secrete, cuvinte nespuse, exprimări unice, priviri inconfundabile, să fiu și eu o rotiță în tehnologia sufletească.
Încet-încet, m-am concentrat mai mult pe conexiunea dintre mine și duo, pe crearea unui cocon de siguranță emoțională, unde ei își pot împărtăși orice secret. O fac pentru ei și o fac în interiorul unui act artistic.
Cei care vin se așteaptă să-și scoată relația din carapace, vin hotărâți și curioși, iar eu apreciez calitățile acestea la oameni. Iar când cineva mă și îmbrățișează la final, simt că am făcut ce trebuia.
Ce este „chimia perfectă”, așa cum reiese din experiența performance-ului? Ce sfat ai da unui cuplu?
R. H.: Ceea ce am învățat este că oamenii au disponibilitatea de a se dedica, iar prin asta înțeleg crearea de spațiu pentru persoana de lângă ei.
Relația fiecăruia cultivă un spațiu și un timp de înțelegere, tandrețe și renunțarea la „buruieni” comportamentale personale, în numele unei a treia entități, create de cei doi.
E nevoie de multă practică. Ca să ajungi să iei ceva dintr-o relație implică, mai mult decât orice, să dăruiești: timp, spațiu, energie.
Sfatul, sau lecția de aplicat în fiecare relație este ajutorul, intenția autentică de a fi ceva ce îi lipsește celuilalt, de a fi un punct de sprijin, un stâlp, o sursă de inspirație.
Un înțelept necontemporan spunea că avem două urechi și doi ochi și numai o singură gură – o invitație la ascultare.
Ce înseamnă a fi cu cineva în ziua de azi?
R. H.: A fi cu cineva este un act de generozitate, elasticitate și suport. Nu putem trăi singuri și pentru asta avem nevoie de celălalt. Nu este cel mai accesibil proces, dar eforturile sunt răsplătite.
Reconcilierea a două mentalități este, în final, o dovadă de curaj care este caracteristică fiecărui om.
Prin asta ne asemănăm și ne deosebim în același timp, în funcție de nevoi, de schimbarea de care avem nevoie, de faptele sau lucrurile cu care ne identificăm.
Fiecare cuplu are propriul istoric. Există vreo temă care apare recurent?
R. H.: Am conturat niște reguli în interiorul cărora participanții – partenerii unui cuplu – sunt invitați să se joace. Un lucru care se repetă, foarte drag mie, este că, deși participanții pot alege să deseneze ce vor, mai toți aleg copilăria ca temă.
În al doilea exercițiu plastic, menit să ofere un context de concesie și cooperare în care doi negociază în timp real cum comunică (numai printr-un singur canal, cel plastic), apar reprezentări de case, oameni care se țin de mână, leagăn, copac, soare.
Fiecare duo are o bucătărie specifică, prea complexă pentru a fi descoperită numai la o singură cină.
Ce va urma?
R. H.: Faptul că devenim mai conștienți de puterea unei conexiuni și de propria noastră energie este foarte prețios în zilele astea. Partea materială, adică „documentele plastice” care aparțin oamenilor sunt, după părerea mea, interesant de împărtășit mai departe.
Faza următoare este să „public publicul”, să aduc în atenție culisele relațiilor – fie printr-o publicație, fie printr-o serie de expoziții.
Ar fi frumos ca perechile să-și recunoască materialul abstract, văzut alături de altele, și să și afle ce înseamnă (este o întrebare frecventă) cu ajutorul unui psiholog. Încă mă gândesc la o variantă cât mai interactivă și pentru oamenii care nu au luat parte la proiect.
Conexiunile invizibile care leagă oamenii sau desenele care au sens numai pentru persoanele care le fac sunt aproape indescifrabile, dar au o calitate specifică.
Ele sunt surprinse într-un moment unic care este înregistrat, materializat, documentat și apoi arhivat. E ca o fotografie a unui moment de îndoială sau surpriza, ca o frântură de electrocardiogramă, ca orice altceva din acest univers căruia noi îi dăm un sens.
„Noi împotriva noastră” se desfășoară la MNAC în cadrul lunii aprilie și va fi reluat pe parcursul anului 2018.
