Simona Strungaru: „Muzica este sufletul meu“

Simona este pianistă, adoră să „converseze” pe clape cu Prokofiev, compune și dirijează muzică, de la Big Band-ul Radioului până la orchestre simfonice. Are o minte cuprinzătoare și armonică, un suflet tânăr și mereu deschis, o atenție vibrantă pentru ce se întâmplă în interiorul ei, la fel de acută ca și atenția pentru ce se reflectă în exterior. Conversația cu ea mi-a dat certititudinea că a trăi în/ din muzică este un mod de viață viabil, actual și semnificativ pentru lumea contemporană, care poate fi prozaică, dar inevitabil este permeabilă la sunetul muzicii.

Pe Simona Strungaru o puteți vedea la pupitrul Big Band-ului Radio chiar mâine (joi, 23 martie 2023), în concertul de jazz al cărui invitat special este saxofonistul german Tobias Hoffmann. Evenimentul de la Sala Radio se va concentra în jurul pieselor de pe albumul „Conspiracy”, lansat în septembrie 2022 și inspirat de teoriile conspirației care au definit perioada pandemiei. Și pe 6 aprilie va dirija același ansamblu Radio România într-un concert al cărei solistă va fi Irina Sârbu.

Trebuie să o vezi neapărat pe Simona Strungaru la Sala Radio, mi-a spus prietena mea Gianina Corondan. Este dirijoare și este fantastică! Și i-am dat total dreptate în dimineața de vineri când am înregistrat primul meu interviu cu Simona, după ce ascultasem câte ceva și luasem cunoștință cu activitatea ei muzicală atât de bogată. Era în zori și Simona mi s-a părut foarte tânără. Am vorbit despre muzică și genuri muzicale, iar când am derulat înregistarea mi-am dat seama ce happening aveam acolo, pe fundalul cafenelei, care a derulat cu nonșalanță mai toate genurile muzicale. Un happening pentru urechi proaspete, așa cum tot ceea ce mi-a spus Simona pleda în favoarea prospețimii urechii noastre atunci când se întâlnește cu muzica. Orice fel de muzică.

Simona Strungaru este pianistă, dirijor de orchestră, orchestratoare și compozitoare. Din 2022 este dirijoarea Big Band-ului Radio România și membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. În 2010, Simona Strungaru a dirijat premiera mondială a operei S.A.L.O. (Standard American Lexicographical Opera) de Michael Karr, la Grand Theater Groningen, Olanda. Sub bagheta sa au evoluat ansambluri ca Orchestra de Cameră Radio, Orchestra Operei Maghiare din Cluj-Napoca, Orchestra Filarmonicii Banatul și Big Band-ul din Timișoara, Orchestra și Corul Filarmonicii din Târgu Mureș, Orchestra și Corul Filarmonicii Oltenia din Craiova, Orchestra Filarmonicii din Sibiu, Orchestra Filarmonicii din Botoșani, Orchestra Filarmonicii de Stat din Oradea ș.a. În 2021 a fost invitată să compună și orchestreze pentru Balkan Youth Jazz Orchestra, în Muntenegru. În 2015 a lansat orchestra și conceptul Simona Strungaru Symphonics, care a realizat și colaborări cu artiști din zona muzicii comerciale, concretizate în concerte precum Voltaj din toata inima simfonic, Urma Simfonic sau Cobzality Simfonic.

Am vorbit mult cu Simona despre ce înseamnă muzica, despre cât de aproape ne poate fi ea, în calitate de vehicul esențial al empatiei, despre cât de aproape ne poate duce unii de alții, de punțile între genuri și generații. Eram deja uimită de tot ce-mi povestea despre cariera ei prodigioasă în muzica clasică și contemporană atunci când mi-a povestit despre pasiunea pe care a avut-o din copilărie pentru formația Prodigy și mai ales despre momentul ei de întrebare existențială atunci când visul ei de a dirija o orchestră simfonică cu Prodigy pe scenă drept soliști era pe cale de a se împlini și exact atunci trupa a fost lovită de tragedia solistului ei. Dincolo de cuvintele dialogului nostru – și chiar dincolo de note – am perceput – fizic, deoarece așa este vibrația – că în muzică și în viață nimic nu este liniar și tocmai punctele de inflexiune ale viselor noastre ne fac să devenim, accesând limbaje pe care nici nu le visam înainte.

Psychologies: Simona, cum ai descoperit că îți place muzica?

Simona Strungaru: Ascultând-o, de mică. Părinții mei au iubit multe stiluri muzicale și mi-au facilitat accesul la muzică, prin viniluri, prin concerte. Muzica a fost foarte prezentă în viața mea.

Și cum ai descoperit că vrei să faci muzică și poți face muzică? La ce instrumente ai cântat?

S. S.: Am descoperit că pot face muzică pe la 4 ani, când am început să cânt la pian. Mama și-a dorit ca eu să cânt, pentru că ea s-a oprit din studiile muzicale. Așa că, atunci când am împlinit 4 ani, ea m-a îndrumat către un profesor de muzică, Vasile Macovei se numește, la bază fagotist, dar, fiind o cunoștință de familie, a început cu mine pianul și la foarte scurt timp a descoperit că sunt înzestrată. Am continuat studiile serios. Iar pianul este singurul instrument la care am cântat.

Ce este pentru tine muzica?

S. S.: Este sufletul meu. Este o prezență constantă, pe care o am alături indiferent de situația în care mă aflu și pe care atunci când am ocazia să o dau mai departe, o prezint publicului. Dar pentru mine ea este mereu actuală.

Care este realizarea muzicală de care te simți cea mai mândră?

S. S.: Activez în mai multe direcții: sunt pianist, dirijor, compozitor, orchestrator și pe fiecare latură am un highlight care mi-a rămas in memorie. Ca pianist, atunci când am cântat concertul nr 3 de Prokofiev – aș dori să repet această experiență. Pentru mine aceasta nu e o simplă piesă: întâlnirea cu ea este ca și o întâlnire cu o persoană cu care îmi place să conversez. Este ca o entitate, ca o prezență. Ca dirijor și compozitor, momentul pe care îl prețuiesc în mod deosebit este cel în care am realizat coloana sonoră pentru filmul Nosferatu, prezentată anul trecut la centenarul filmului, la Festivalul de Film Transilvania. Mă gândesc și la foarte multe momente alături de Big Bandul Radioului, unde peisajul muzical este foarte divers și îmi oferă o satisfacție nemaipomenită.

Ce proiecte ai în viitor?

S. S.: Pe 23 martie dirijez un concert foarte special, la care invit publicul cu mare drag: este vorba despre muzica saxofonistului Tobias Hoffmann, sunt aranjamentele sale, iar el însuși va fi solistul, împreună cu Big Bandul Radioului. Tobias Hoffmann este un muzician foarte apreciat, care a câștigat multe premii pentru compoziții și aranjamente.

Pe 6 aprilie vom avea un concert cu Irina Sârbu, care sărbătorește 20 de ani de activitate pe scena jazzului autohton și ne bucurăm să-i fim alături.

Pe 27 aprilie vom avea concertul The Magic of Duke Ellington – este jazz clasic și ne bucurăm să cântăm această muzică atât de gustată și de consacrată pentru public.

În stagiunea care este în desfășurare mai pregătesc un concert în cadrul Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi, care o să aibă loc pe 25 mai la Sala Radio; este un concert pentru care compun muzică pentru orgă și Big Band – o lucrare pe care am numit-o Gates (porți) și în care explorez interioare.

Pe 31 mai vom avea un spectacol foare ofertant pentru sărbătorirea copiilor și tinerilor: alături de Big Band o să abordăm diferite teme din filme foarte actuale, într-o manieră foarte modernă.

Pe 22 iunie închidem stagiunea cu concertul The Magic of Buddy Rich, avându-l drept solist pe Laurențiu Zmău la tobă – vom încheia deci stagiunea în forță!

Între timp, vă recomand și concertul de pe 8 iunie, de la Sala Radio, în varianta de nonet. Se numește „Funky Bird“ și va fi cu muzica lui Charlie Parker. Concertul va fi condus de George Natsis care semnează și aranjamentele instrumentale.

Ce înseamnă pentru tine genurile muzicale? Cât de importantă este granița între muzica simfonică și muzica nouă, între muzica contemporană, jazz și muzica electronică?

S. S.: Înainte de a ne gândi la orice gen muzical, cel mai important este să relaționăm cu ceea ce ascultăm. La fel cum muzica este diferită, și publicul este foarte diferit. Ca muzician, am abordat diferite stiluri, dar niciodată ceva care nu a rezonat cu mine. Nu pot să fac ceva în care nu cred, doar de dragul de a avea activitate sau influențe și din alt stil. În primul rând este vorba despre mesajul muzicii și despre felul în care îți este transmis. Dacă vrem să fim foarte stricți, da, specializarea este bună. Totul depinde de deschiderea pe care ne-o permitem. Vrând-nevrând suntem înconjurați de influențe de toate felurile în viața noastră de zi cu zi. Nu poți să trăiești într-un singur fel, să stai în tunelul tău. După cum am observat cu toții recent, izolarea nu funcționează. Sigur că nu îți place totul, nu are cum, dar poți accepta totul. Dacă aceste elemente diferite pot fi aduse la un nivel calitativ stabil, atunci poți să te bucuri de ansamblu. Aceste granițe între stiluri nu-și au sensul atâta timp cât există un mesaj profund. Asta din punctul meu de vedere, ca muzician – dar și din postura ascultătorului este bine să ai mintea deschisă – s-ar putea la un moment dat să descoperi ceva ce nici nu credeai că îți poate plăcea.

Tu acum ce asculți?

S. S.: Sunt foarte implicată în proiectele la care lucrez și atunci nu mă pot îndepărta prea mult de ceea ce am de făcut. Îndeobște ascult muzici diferite – încerc să nu rămân la un singur stil. Ascult muzică foarte nouă datorită fetiței mele. Ascult, bineînțeles, muzică clasică. Și desigur Prodigy, cu care am rezonat foarte bine din copilărie. Eu am și un proiect personal, de suflet, numit DIosa Symphonic EDM, cu muzică originală. Cu Diosa Symphonic EDM am realizat și orchestrații simfonice pentru Prodigy – am intenționat să le cântăm împreună pe aceeași scenă, dar înainte de a putea realiza acest lucru ne-a oprit tragica ieșire din scena vieții a solistului Prodigy. Am realizat concertul ca un omagiu și sper în curând la niște proiecte noi.

Cum este să fii femeie și să dirijezi o orchestră? Crezi că în lumea muzicală există un parti-pris în favoarea sau în defavoarea femeilor-dirijor?

S. S.: Cu siguranță a existat. Dar de când am început eu să activez ca dirijor am întâlnit foarte rar aluzii. În plus, toate aceste mici detalii s-au întrerupt în momentul în care am început să lucrăm. A devenit mult mai important ceea ce făceam, seriozitatea cu care tratez materialul muzical. Mă concentrez foarte mult pe ceea ce am de făcut și nu am avut niciodată incidente. Lucrurile devin mai normale, mai naturale: dacă poți avea o solistă la orice instrument, care poate avea rolul principal, de cea mai mare întindere, de ce nu ai avea și o dirijoare în față? Atâta timp cât faci bine și cu pasiune  asta, nu văd de ce ar trebui să conteze că ești femeie sau bărbat. Contează felul în care relaționezi cu orchestra, cât de bine te faci înțeles sau înțeleasă. Eu am avut fericirea de a porni în munca dirijorală venind din practica pianului, care este un instrument armonic, unde trebuie să coordonezi mai multe sunete simultan, unde mâinile pot face simultan lucruri foarte diferite – este o coordonare motrice foarte utilă în dirijat. Iar viziunea de ansamblu asupra muzicii este ceva ce, ca pianist, ești nevoit să ai, pentru a modela întregul spectru muzical, de la grav la acut. La orchestră este cumva similar. Ca dirijor trebuie să fii cât mai fidel intenției pe care o simți din partitură. Însă de fapt tu, dirijorul, nu produci direct niciun sunet și atunci trebuie să fii conștient de faptul că muzicienii sunt esențiali – ei sunt cei care redau efectul sonor al intenției tale. Instrumentiștii vin la rândul lor cu experiența și măiestria lor și atunci trebuie să existe o conlucrare.

De multe ori publicul reproșează muzicii contemporane dizarmonia. Ce rol are totuși dizarmonia în perceperea armoniei și în general în percepția artistică?

S. S.: Unii oameni sunt obișnuiți cu armonii consacrate de-a lungul a sute de ani. Dar nu se poate evolua dacă repetăm mereu același lucru. Atunci când vorbim, folosim inevitabil limbaje diferite, în funcție de cei cărora ne adresăm. Muzica este și ea un limbaj, care oglindește societatea, civilizația umană. În muzica contemporană putem păstra același căi bătătorite, da, dar putem trece și dincolo de ele ca să ne întrebăm: oare cum aș putea să spun altfel? Sau cum aș putea exprima un sentiment pe care odinioară mi-ar fi fost rușine să îl exprim? Acum sunt foarte multe trăiri, conținuturi psihice pe care copiii, de exemplu, sunt stimulați să le trăiască și să le exprime de mici, dar care cândva nici nu aveau un nume și nici nu li se dădea importanță – au născut frustrări tocmai din cauza acestei lipse de expresie. În muzică, la fel, se pot explora și alte zone, putem duce discursul în ale zone. Fiecare compozitor de muzică contemporană își caută propriul limbaj. Nu mai există nevoia de a fi toți într-un singur fel – numai peste câteva zeci sau sute de ani se va ști ce a fost cu adevărat important și cu greutate pentru societate. Dar așa a fost mereu: atunci când a apărut, orice stil a venit cu o dorință de expansiune – iar pentru public suna diferit, ciudat. Pentru clasiciști, romantismul era un exces sentimental – nouă însă ni se pare frumos: „știu zona asta din mine”, spune un spectator contemporan. Pe de altă parte, dacă se merge numai în direcția nouă, cu stimularea strict a acestor noi zone, publicul evident va fi reticent pentru că nu regăsește nimic familiar. Asta nu înseamnă că muzica aceea nu are valoare, este doar o chestiune de percepție.

Am dirijat o operă contemporană în Olanda, care, timp de 3 ore, avea un singur acord major, un do major clar. Când am început lucrul, muzicienii erau oarecum speriați de lipsa consonanțelor. Dar spre finalul repetițiilor, chiar înainte de premieră, momentul în care se apropia acel acord ajunsese să ne pună pe toți într-o stare foarte ciudată, pentru că ne setasem pe altă frecvență, iar ceea ce altădată ni se părea foarte consonant, acum ajunsese să ne deranjeze. E vorba deci și de obișnuință!

Crezi că urechile contemporanilor noștri sunt fundamental diferite de urechile contemporanilor lui Mozart? Sau mai degrabă creierele lor?

S. S.: Experința muzicală, experiența explorărilor muzicale despre care vorbeam, sunt mai vaste la contemporanii noștri. De-a lungul secolelor, muzicienii și-au permis să se aventureze mai departe în domenii muzicale pe noi deja le-am asimilat. Dar nevoia de a ne duce mai departe cu orice preț poate nu e neapărat justificată. O astfel de explorare este o explorare de sine, și din punctul de vedere al muzicienilor aceasta trebuie să inducă o mare responsabilitate. Sunt însă mulți tineri compozitori acum care fac lucruri îndrăznețe.

Ce compozitor îți place acum?

S. S.: John Adams, compozitor american. Am avut bucuria întâlnirii cu mulți compozitori tineri români, deoarece am bucuria să dirijez ansamblul Sonomania, care este axat pe muzică contemporană și am cunoscut multe compoziții remarcabile ale românilor, ale Dianei Rotaru sau ale lui Sebastian Androne Nakanishi sau ale lui Sebastian Țună. Sunt foarte mulți tineri compozitori români care-și pun multe probleme și o fac cu mare curaj.

Ce lucrări ai în pregătire? Ce îți mai dorești să dirijezi și să compui?

S. S.: Muzică de film – asta îmi place foarte mult să compun și am niște planuri pe care o să le dezvălui la momentul potrivit.

Ai lucrat pentru film, pentru teatru, pentru dans, ai aranjat chiar bucăți muzicale pop. Dincolo de genuri, ce înseamnă pentru tine o muzică menită să meargă la inimile spectatorilor?

S. S.: La inimile spectatorilor merge totdeauna acel adevăr cu care rezonezi tu, muzicianul. Dacă tu găsești adevărul, îl poți da mai departe. Este valabil și pentru interpretarea muzicii clasice. Acel compozitor nu mai este acolo ca să își transmită adevărul, iar tu, cel care cânți acum, muzicianul de azi, ești cel care îi găsești adevărul și îl transmiți mai departe – muzica de azi este un melanj între mesajul compozitorului și interpretarea interpretului. Eu nu pot face ceva în care nu cred. Și atunci nu pot decât să sper că ceea ce funcționează pentru mine va funcționa și pentru spectator.

Există muzică pentru ureche, muzică pentru minte, muzică pentru inimă? Sau muzica ar trebui să le atingă în egală măsură pe toate acestea?

S. S.: Ține de percepția fiecăruia, este foarte subiectiv. Fiecare compoziție are personalitatea ei, pe care o înțelegi sau nu, ca atunci când te raportezi la o persoană. Îi judeci aspectul exterior, sau încerci să te raportezi empatic la ea. Depinde cât de mult vrei să te lași cuprins de muzică.

Cum ai perceput pandemia și meandrele ei? Care a fost impactul ei asupra ta și celor din jur, a publicului?

S. S.: Au fost mai multe etape în trăirile mele. La început a fost mai puternică teama și nesiguranța în raport cu ceea ce se întâmpla dincolo de ușa apartamentului. Ca muzician, a fost o perioadă incertă, deoarece am avut brusc neliniștitoarea impresie că nu sunt esențială pentru societate. Mulți oameni au avut această impresie – falsă, deoarece, dacă oamenii nu au o liniște sufletească și o încărcătură sufletească bună, pe care o creează muzica, multe lucruri nu vor funcționa cum trebuie în societate. Dar la suprafață, în momentul acela, părea că pentru societate este mai util să produci dezinfectanți. Din fericire am fost foarte ocupată în perioada aceea, am creionat proiectele următoare. Nu m-am lăsat doborâtă de statul acasă, chiar am profitat la maximum de ceea ce puteam duce mai departe, cu speranța că va exista un mai departe și toată nebunia va trece. M-am bucurat și de faptul că pot petrece mai mult timp cu familia, cu fetița, dar totul pe un fond incert. În pandemie am realizat un proiect de operă contemporană cu Institutul Goethe: Fidelio ești tu. A fost prezentat sub formă de film, pandemie fiind. Lucrurile astea m-au ținut tare în priză. Tot timpul speram și visam la clipa când nu ne va mai fi frică unii de alții. Pentru public, ruptura de artiști a contribuit la o mai mare sete de cultură după pandemie și mă bucur să văd acum cât de mult își doresc oamenii arta și cum au (re)descoperit importanța muzicii – exact ceea ce mă temeam la început că nu ar fi! Cred că artiștii sunt mai apreciați acum, măcar afectiv, de cei care gustă arta lor și cărora le-a fost dor.

Un clișeu clasic ne spune că muzica ne face mai buni. Așa este?

S. S.: Da, muzica ne permite să accesăm zona din noi care este pozitivă sau empatică.

Cu ce muzicieni – din toate timpurile – ți-ar fi plăcut să cânți? Sau măcar să conversezi?

S. S.: Cu Prokofiev, cu Șostakovici, cu Chick Corea și cu John Williams.

Sunt acum Big Bandurile un trend?

S. S.: Cert este că se compune multă muzică și foarte diversă pentru Big Banduri. Noi avem o activitate foarte bogată, cu Big Bandul Radiolui, avem două concerte pe lună și se poate vedea cât de diferit pot să sune, uneori aproape opus. Estetica poate să difere foarte mult, chiar în cadrul jazzului. Am înregistrat cu trompetistul rus Alex Sipiagin în ianuarie anul acesta un disc, produs de Editura Casa Radio, care va apărea în toamna 2023. Este un disc de autor, este muzica lui, orchestrată de el și Misha Tsiganov – unul dintre discurile pe care le recomand!

Educația muzicală este trecută acum în școala „tipică” la categoria „și altele”. Ora de muzică a trecut la index, printre cele care sunt amenințate cu eliminarea din orarul înghesuit la copiilor. Ai pleda pentru păstrarea ei? Ce îi învață cu adevărat pe copii muzica? Cu ce au ei șansa să rămână chiar dacă, potrivit argumentului dominant al vremii noastre „nu au talent la muzică”?

S. S.: De foarte multe ori abordarea muzicii în școli este foarte defectuoasă. La secția de pedagogie din conservator se studiază profund, lucruri extrem de interesante. Dar programa școlară este în așa fel încât muzica este oarecum decojită de ceea ce este ea de fapt. Notația muzicală pe care foarte mulți copiii trebuie să o învețe nu reprezintă esența muzicii, așa cum acești copii o vor asculta în lume. Este foarte important mixajul diferitelor genuri și stiluri muzicale – acesta ar trebui accentuat în orele respective, ca și aspectele sociale ale muzicii actuale, cu care copiii rezonează. Mai degrabă decât predarea acestei notații, foarte strictă și abstractă, la ora de muzică de la școală ar trebui mers pe întrebarea: De ce sună muzica aceasta în acest fel? Putem lua o piesă de la radio, de exemplu de hip hop, o piesă pe care copiii o știu și o țin minte. Dacă ei o rețin întocmai înseamnă că ei au ureche muzicală, nu le poți spune că nu au ureche și nu pot deveni muzicieni. Dacă asculți și îți place muzica, înseamnă că ai ureche muzicală. Dacă îi spui copilului că nu are ureche, el nici nu se va apropia de muzică. Ar trebui mers pe mesajul piesei, deoarece vorbele sunt primele care ajung la copii. Poți să iei acele vorbe și să le pui într-un peisaj muzical total diferit. Atunci copiii vor înțelege de ce sună piesa așa cum sună. Nu e firesc să blamăm copiii pentru ceea ce ascultă – în felul acesta nu facem decât să deschidem o prăpastie între generații. Mai corect este să pornești de la muzica lor și să arăți că preocupările oamenilor sunt aceleași de-a lungul epocilor și stilurilor muzicale, doar că fiecare epocă și gen se exprimă diferit. Dacă te încăpățânezi să faci numai matematică în școală și să spui că muzica nu contează, efectul pe termen lung va fi că sufletul populației va seca – este păcat, deoarece orice om cu gândire foarte sistematizată are nevoie și de partea complementară sufletească a propriei persoane, pe care și-o hrănește prin artă.

Câte ore pe zi dedici muzicii?

S. S.: Tot timpul pe care nu-l dorm îl dedic muzicii, într-un fel sau altul. Nu e o meserie pe care să o faci între ora x și ora y. Poate repetițiile durează câteva ore; dar și mai departe pe parcursul zilei, și când ajung acasă – la fiica mea de 11 ani care studiază muzică, trompeta – tot despre muzică este vorba.

Ce lipsește acum din peisajul artistic de la noi?

S. S.: O conexiune sinceră și constantă între publicul tânăr și diversele forme de artă. Trebuie creată o punte mai profundă, mai trainică și mai accesibilă între publicul tânăr și artiști – în speță muzicieni. Trebuie lucrat la conștiința muzicală națională – ține de educație, o proiectare a scopului artistic comun al celor care slujesc toate aceste arte. Trebuie să dorim acest lucru, nu este ceva ce se face spontan și desigur nu este ușor. Dar este esențial.

Ce lipsește acum din lumea noastră?

S. S.: Empatie și răbdare.