Sonia Grindeanu – Îmi stăpânesc foarte bine emoțiile, iar asta contează foarte mult în competiții

Sonia Grindeanu este campioană mondialăla wushu, artele marțiale chinezești, care l-au făcut faimos pe Jackie Chan. E discretă și cuminte, frumoasă ca un star de la Hollywood, e specializată în statistică și știe să gătească. Un profil uman original și excepțional, numai bun pentru Psychologies.

 

Dragă Sonia, ești o sportivă foarte discretă. De ce?

Sonia Grindeanu.: Artele marţiale presupun, în primul şi în primul rând, disciplină, respect şi modestie. Am început să practic wushu kungfu încă de când am primele amintiri cu mine, am crescut în acest spirit şi m-am format după principiile acestei frumoase arte, pentru că wushu kungfu trece de conceptul de sport, transpunându-l în artă şi – de ce nu? – în filosofie. Mă concentrez să muncesc mai mult la antrenamente, să mă depăşesc şi să am obiective din ce în ce mai ambiţioase.

 

Cum e să fii campioană mondială la wushu?

S.G.: Primii ani de antrenamente au fost grei și pot spune că, la vremea de atunci, credeam că nu voi primi nicio recompensă pentru munca depusă. Progresul era lent și istovitor.

Wushu este, poate, cea mai complexă artă marțială. Tehnicile de bază sunt foarte dificile, agile în mișcare, explozive în execuție, iar coordonarea dintre corp, membre, privire și spirit este greu de obținut.

Pentru a putea executa un exercițiu complet de taolu trebuie să cunoști o multitudine de tehnici și să reușești să le armonizezi. Antrenamentele necesită multă atenție la detalii. La competițiile de top, până și un deget poziționat greșit îți poate lua medalia.

Întotdeauna mi-au plăcut, în mod deosebit, probele cu arme tradiţionale. În anul 2004, tatăl meu mi-a adus din China multe CD-uri cu taolu. Dintre toate, m-a atras un CD cu un taolu de evantai. Arma era evantaiul.

Eram foarte curioasă cum un obiect atât de feminin, cum este evantaiul, poate fi folosit ca armă. În trecut, existau evantaie de luptă, metalice, prevăzute cu mici lame ascuțite în vârful fiecărei ramificații.

După ce am învățat și analizat cu atenție exercițiul, am găsit în acesta o îmbinare desăvârșită de armonie, control, grație, putere și elemente de autoapărare, pusă într-o formă deosebit de atractivă din punct de vedere estetic.

Evantaiul – cu ajutorul căruia am cucerit cele mai iubite medalii, printre care şi cele trei titluri mondiale, unice în istoria participărilor României la taolu (probele de luptă cu adversari imaginari din wushu kungfu) – avea să devină arma mea preferată, arma care m–a consacrat la nivel național și internațional.

Să fii campion mondial, în orice disciplină, fie ea sportivă sau de altă natură, te face să te simţi unic. Te antrenezi o viață pentru o secundă. M-am simțit deasupra lumii auzind imnul țării cântând pentru mine. Și am fost deasupra lumii, pentru o secundă.

 

Ce înseamnă acest sport? Care e filozofia lui?

S.G.: Fiind direct implicată în lumea artelor marțiale, am avut privilegiul de a le cunoaște secretele și de a le descoperi frumusețea, pas cu pas. Așa cum sunt definite de termenul în sine, artele marțiale reprezintă artă, cultură, mii de ani de istorie.

Datând de peste 5 000 de ani, artele marțiale chinezești, cunoscute și sub denumirile wushu sau kung-Fu, s-au dezvoltat de-a lungul istoriei.

Tehnic vorbind sau la o primă vedere, prin practicarea lor se poate ajunge la abilitatea de a stăpâni un conflict de natură fizică. Există o mulțime de tehnici, care, combinate într-un mod eficient, pot doborî orice adversar.

Desigur, pentru a realiza acest lucru, ani de practică intensivă sunt necesari. Totuși, chiar dacă cineva va veni la o sală de arte marțiale cu intenția de a învăța cum să se lupte sau de a învăța tehnici de autoapărare, după ce va înțelege mai bine arta marțială, va descoperi noi valențe ale acesteia.

Adevărata semnificație a artelor marțiale trece de aspectul tehnic. Putem spune că totul a plecat de la filosofie. Scopul principal este acela de a ajuta oamenii să fie în armonie cu natura și de a-i face pe aceștia să înțeleagă că o viață fericită este o viață echilibrată.

Artele marțiale promovează sănătatea. Practicându-le, se obține nu numai un corp sănătos, ci și un spirit curat. Prin wushu se pot atinge atât performanţe sportive remarcabile, cât şi o sănătate de fier.

 

Cum te-a influențat practicarea acestui sport?

S.G.: Tatăl meu este unul dintre fondatorii acestui sport în România, acest lucru influențându-mă încă de la cea mai fragedă vârstă. Am crescut cu wushu, integrându-l, la început fără a conștientiza, în activitățile mele zilnice.

Acum realizez faptul că wushu este un mod de viață, nu doar un sport pe care îl practic câteva ore zilnic. M-a impresionat foarte mult importanța wushu în cultura chineză și filosofia wushu în sine.

Practicarea acestui sport m-a modelat într-o persoană meticuloasă, răbdătoare şi disciplinată. De asemenea, deloc de neglijat sunt şi beneficiile pentru sănătate, aduse de practicarea sportului. Pe scurt, wushu înseamnă pentru mine echilibrul body, mind and spirit.

 

Cum sunt competițiile de wushu?

S.G.: Competiţiile de wushu sunt foarte frumoase, colorate, vibrează. Costumele sunt atât de variate, frumos brodate, pur şi simplu e o plăcere să participi, atât ca sportiv, cât şi ca spectator!

Campionatele mondiale au loc, de cele mai multe ori, în Asia, unde am descoperit o altă lume. Oamenii sunt foarte respectuoşi, echilibraţi, iar organizarea în sine a competiţiilor este ireproşabilă.

În afara competiţiilor propriu-zise, există familia internaţională wushu. De fiecare dată, aşteptăm cu nerăbdare să ne revedem şi pot spune că am legat prietenii foarte frumoase, cu practicanţi din toată lumea.

 

De ce recomanzi acest sport?

S.G.: Recomand sportul în general, la orice vârstă. Unul dintre avantajele wushu kungfu este că se poate practica la absolut orice vârstă.

Este atât de complex şi de variat, încât există exerciţii nemaipomenite atât pentru copiii de patru-cinci ani, cât şi pentru persoanele trecute de 70 de ani.

De altfel, de fiecare dată când am oportunitatea de a ajunge în China, privesc cu admiraţie persoanele cu vârste foarte înaintate care practică în fiecare dimineaţă, în parc, taijiquan (tai chi).

Din punct de vedere competiţional, wushu are două mari ramuri: partea de luptă, în sistem full-contact, şi partea de forme sau luptă cu adversari imaginari.

Astfel, indiferent de personalitate, motricitate sau preferinţe, orice persoană îşi poate găsi locul în acest sport şi îl poate practica cu succes, obţinând rezultate frumoase, cu condiţia să îşi dorească şi să muncească pentru acest lucru.

 

Ce mai faci tu în rest, în viață? Ce alte hobby-uri ai? Ce meserie?

S.G.: Am urmat cursurile Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică (ASE) şi lucrez în domeniu. De mică am fost atrasă de ştiinţele exacte. Cred că şi această inclinaţie a contribuit la succesul meu pe plan sportiv.

Sunt o fire foarte calculată şi organizată, îmi stăpânesc bine emoţiile, iar asta contează foarte mult în competiţii. Nu este uşor să îmbini două lumi atât de diferite, dar, cu puţină organizare, am reuşit să nu renunţ la nimic din ceea ce îmi place. Ador să călătoresc, să descopăr locuri şi tradiţii noi, să conduc maşini şi să gătesc.

 

Cum te percep oamenii care află că „știi să bați bine“?

S.G.: Funny one. Aparenţele înşală, deşi privirea mă trădează. Mi s-a spus că am o privire înfricoşătoare uneori. Dar, de cele mai multe ori, oamenii sunt surprinşi că ştiu arte marţiale.

Oricum, încerc întotdeauna să separ noţiunile de „bătaie“ şi „arte marţiale“. Un adevărat practicant va căuta mereu o soluţie pentru a evita un conflict de natură fizică, atât timp cât există această posibilitate.

 

Schimbă acest sport relația cu feminitatea sau nu?

S.G.: Categoric, nu! Dimpotrivă, consider că acest sport cultivă încrederea în sine şi ajută la dezvoltarea feminităţii, prin echilibrul şi armonia internă pe care le dobândeşti în urma practicării.

 

Cum erai tu când erai mică?

S.G.: Cum sunt şi acum, a cat persone. Îmi plac foarte mult pisicile şi mă regăsesc, de multe ori, în comportamentul lor. Mă amuz foarte tare când mă uit la filmări sau fotografii cu mine de când eram mică şi îmi dau seama că m-am schimbat foarte puţin din punct de vedere al fizionomiei.

Am fost un copil încăpăţânat şi ambiţios, dar nu într-un sens negativ. Întotdeauna am ştiut ce am vrut. Îmi plăcea să îmi stabilesc anumite obiective şi aveam o satisfacţie foarte mare când reuşeam să le îndeplinesc.

Sunt o fire competitivă şi asta m-a ajutat, cu siguranţă, şi în sport, dar realizez că singurul şi cel mai mare adversar al meu sunt chiar eu.

Dacă reuşesc să mă înving pe mine, să mă autodepășesc, să muncesc mai mult la antrenamente, atunci mă simt împlinită, indiferent de rezultatul final.