Tatiana Ernuțeanu prezintă un Buletin de știri blues!

Publicist și poet, Tatiana Ernuțeanu s-a născut în România. Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA, fost profesor de limba română și Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra, editura Eikon 2020. A publicat poezii în reviste literare din România și străinătate iar pe 12 octombrie lansează noul ei volum depoezie Buletin de știri blues, apărut la Editura Tracus Arte 2022

Dacă aceasta este biografia ei semioficială, să-i lăsăm cuvântul pentru o autobiografie din secvențe intern semnificative: „ Copilărie în casa cu vitralii, levănțică în dulap, vecini ezoterici, superstițioși, abandon, copilă crescută de trei femei, tată absent, mamă excesiv de iubitoare, dar permament anxioasă, școală, solitudine, inadaptare, dorință nerealizată de a cânta la clape, mariajul, permanenta excludere din partea fetelor după a căror prietenie tânjeam, discotecile, muzica, singurătatea, resemnarea, cele mai proaste pariuri, băieții-bărbații amici/ confesori, libertatea cu care nu știam ce să fac, club A, cenaclurile, singurătatea, nopțile pierdute ani la rând, facultatea, anxietatea, amorul, autoflagelarea, nevoia monstruoasă de a simți mult, intens, tot, full exposure, ouăle ochiuri, riscul, idealismul în contrapartidă cu datul peste bot al realității, pierderile, despărțirile, disparițiile mele fără explicații, inadvertența mea, lipsa iubirii paterne, indiferența pe care mi-o ofer la schimb cu intoxicarea mea cu mine; aproape că m-am mâncat.”

Psychologies: Cum a ajuns să fie scrisul unul dintre cele mai importante lucruri din viața ta?

Tatiana Ernuțeanu: N-am un răspuns ferm. Am zis, mereu, am o vârstă și nimic nu mi-e clar. Poate pentru că am nevoie de o viață suplimentară, poate pentru că, așa cum spunea Anaïs Nin, atunci când scrii guști de două ori din viață din prezent, dar și retrospectiv, poate pentru că am o lume prea mare și trebuie să o fac mai mică, poate și pentru faptul că poezia e singura formă acceptată de societate prin care ți se permite să-ți arăți urâțenia.

Când și pe ce scrii?

T. E.: Scriu ce simt, ce trăiesc, ce vreau să trăiesc. Eu nu sunt ficțională. Nu suport să mă reneg sau să inventez. Scriu doar pe telefon. De obicei, am muzică tare pe fundal, fie în casă, fie în mașină, fie într-un bar. Nu am ore de scris, nu am ritualuri, în afara fumatului, nu trăiesc algoritmic, nu-mi impun nimic, nu mă oblig, ca atare nu mă aștept la nimic de la mine.

Cum au fost acești ani de pandemie, care pentru tine, iată, au fost ani de poezie?

T. E.: Eu nu suport interdicțiile, în genere. În afara faptului că m-am simțit foarte constrânsă din cauza acelor reguli, nu m-am simțit destabilizată. Eu sunt o tipă care conviețuiește cu spaima, din adolescență, însă am cu totul alte spaime. Practic sunt antrenată să rezist în condiții extrem de solicitante emoțional. Asta cu virusul n-a atins, însă, niciun punct sensibil. Viața mea, din punct de vedere emoțional, așadar, a curs ca și înainte. Nu am făcut din pandemie nici subiect de inspirație în scris, nici obsesie. În raport cu alți ani, pe acesta cu pandemia l-aș putea numi chiar annus mirabilis.

De scris, am scris, e adevărat, mai mult, dar asta pentru că au existat alte triggere în această perioadă.

Am mai spus, nu mă inspiră ceva trăit colectiv, nu mă animă, nu mă stârnește. Trebuie să fie ceva particular, foarte intim, inavuabil atlfel, ca să curgă din mine ceva.

Ce ți-a adus poezia – practic faptul că îți captezi și explorezi o stare sub sigiliul de cuvinte?

T. E.: N-am scris în viața mea cu un scop. E limbajul oare un comportament? Eliberarea prin scris mi se pare un clișeu. Nu te poți aștepta ca, punând pe hârtie ceva, să dispară din tine. Nu cred asta nici în 1000 de ani. Da, poate fi un paliativ, un surogat, poți să simți că n-ai asistat pasiv la distrugere, dar e imposibil să scapi de ceva ce tu însuți conții. În scris totul se amplifică, pentru că în scris trăirile sunt 3D și te adâncesc. Eu nu arbitrez felul în care scriu. Scriu și, dacă asta o însemna uneori adâncire, alteori amintire, alteori regret, spaimă, dor, nu mă opun. Nu știu ce e bine, cum e bine, cum e cel mai bine să trăiești. Știu doar că, dacă nu există contexte care să-mi producă o senzitivate exacerbată, trebuie să mi le autoproduc, uneori chiar prin emoții negative. Ce rămâne e constanta nevoie de a simți la un nivel foarte high.

Cum este acum când recitești primul volum al tău?

T. E.: Cu o senzație de alteritate, firește, dar nu numai. Prin amintire, pui la bătăie timpul. E ca și cum ai sta pe o insulă și ai încerca să ignori marea. Na, poți? Ia, că tre’ să poți! Cam așa e.

Scrisul tău are acea calitate – rară, după mine – de a pendula între senzorialitate manifestă și ironie – uneori manifestă, alteori abia simțită – practic este privirea de sus asupra senzorialității, ca și cum o a doua Tatiana și-ar da seama că orice fel în care prima Tatiana și-ar concretiza stările este de fapt un construct – și stările lor sunt inaccesibile. Eu aș numi această pendulare „onestitate” respectiv un raport sănătos cu corpul cuvintelor. Pentru asta este nevoie de luciditate. Ai fost mereu lucidă sau poți identifica un moment în care s-a produs o „trezire”?

T. E.: Dintr-o prea mare luciditate/ prezență în propria-mi existență s-au născut toate marile mele neliniști, dar și idealismul, naivitatea, caracterul de permanență al lucrurilor ca deziderat, în contrapartidă.

Am fost întotdeauna în aceeași măsură lucidă și eterică. Cu mine alături, nu poți merge decât dacă ești dispus să trăiești imprevizibil, atârnat de un coeur fetiche. Oamenii din jurul meu sunt fumați, mâncați și asta nu mă ajută deloc, pentru că nu mai au autoritate și, implicit, nici eu echilibru, dacă ei își pierd această calitate. Trebuie să fiu iubită absolut dement de cineva, ca să mă poată suporta. De asta nici nu am prieteni. Dacă aș fi trăit în New-York sau în Berlin, în epoca excesivității anilor ’80, probabil că aș fi fost un om a cărui companie ai fi căutat-o cu tot dinadinsul, făceam istorie, dar eu trăiesc în era ponderării, a cumințeniei, a austerității afective, a mindfulnessului. Deh, ține de baftă și când vii pe lume! Și cum nu pot schimba lumea și nici adaptabilă nu sunt, voilà, sexy time siesta cu tristețe, frustrări, obsesii meteo și muzică pornofonică.

Cum ți s-a modificat senzorialitatea fizică de când ai început să scrii mai des și mai intens?

T. E.: Senzorialitatea mea se păstrează între niște cote înalte, din copilărie, doar stimulii care o produc sunt alții. Sunt la fel de reactivă. Și nu derivă din scris. Poate fi o consecință a multor detalii aparent lipsite de vreo importanță. Și, de aici, ține de noroc, ori ceva apare brusc și mă comută spre realitate, ori apare cataclismul emoțional. Nu mă ajută nimic. Nu mă ajută.

Ești o poetă foarte frumoasă. Aș zice: neobișnuit de frumoasă, iar postările tale pe Facebook sunt pline de senzorialitate. Dacă unii spun că frumusețea este un soi de „atu universal”, alții sugerează că există contexte în care frumusețea e mai degrabă un inconvenient. Cum este frumusețea ascuțită a Tatianei printre poeți?

T. E.: Mulțumesc. Eu nu mă văd așa, en fin, dar asta e altă poveste. E un subiect delicat. Am avut parte de tot soiul de experiențe foarte neplăcute, foarte frustrante, foarte traumatizante unele, dar, din discreție, nu mi-a plăcut să fac din ele un subiect. Și nici acum nu voi face. Tot ce pot să spun este că ceea ce numești tu sau alții „frumusețe” la mine m-a pus în situatia de a fi nevoită să demonstrez tot timpul că pot avea și alte competențe decât cele decorative. Întotdeauna am dat naștere suspiciunilor, malentendu-urilor, controverselor, bârfelor fantasmagorice. Nu-mi face cinste ce voi spune acum, dar eu provin dintr-un oraș cu oameni, în mare parte, de o răutate inimaginabilă, absolut gratuită. În liceu, existau nu bârfe, ci fabulații despre mine. Când am plecat la facultate au devenit mituri.

Cu siguranță că existau circumstanțe, precum libertatea mea de mă manifesta, lipsa autocenzurii, până la un punct, nedisimularea mea într-un om mai bun decât eram, care au condus la o interpretare eronată.

Sunt tot ce e mai rău, dar nu sunt imorală. Deși imoral poate însemna și că nu-ți înșeli sentimentele și atunci m-aș putea numi și imorală. Nu mă disculp. Acum, pentru mine contează foarte puțin spre deloc suspiciunile oamenilor, dar au contat când eram puștoaică și mă durea nedreptatea. După, nu mi-a mai păsat. Doar acei puțini oameni pe care i-am iubit știu cine sunt eu. În rest, se speculează.

Povestește-mi o amintire din copilărie.

T. E.: Ziua în care mi-am întors privirea din drum spre străbunica Maria. Ne condusese până la poartă. Am mers ceva și apoi brusc m-am întors. Era tot acolo. Ne-am făcut cu mâna și tot aș fi stat în loc privind și mama mă tot trăgea de mână să mergem. A fost ultima dată când am văzut-o. A doua sau a treia zi a intrat în comă. Mă bântuie imaginea aia și acum. Aveam 9 ani.