Uma Thurman: Odata cu varsta te simti mai liber

E cunoscuta pentru picioarele lungi, inteligenta si replicile ei haioase, talentul si vointa cu care a facut un rol aspru, cum e cel din „Kill Bill”. Dar Uma e o femeie inteleapta. Iata cum a trait ea divortul de Ethan Hawke si o alta relatie esuata, doi copii mici si multa munca.

Uma Thurman simte ca in sfarsit a devenit mai sigura pe sine. Pe ideea de a fi ea insasi. A trecut printr-un divort dificil, apoi printr-o poveste de dragoste frumoasa (cu restauratorul si milionarul new-yorkez Andre Balasz), care n-a avut insa un final fericit. Dar a descoperit ca nu mai trebuie sa isi ceara scuze ca nu traieste la inaltimea propriilor aspiratii si a propriei exigente cu sine.

Uma Thurman, o femeie frumoasa si inteligenta de 37 de ani, povesteste relaxata si naturala despre despartirea de sotul ei, Ethan Hawke, si despre cum isi organizeaza ea viata in apartamentul luxos din New York in care locuieste impreuna cu copiii ei, Maya, de noua ani, si Le­von, de cinci ani, pe care ii are cu fostul sot. Divortul a traumatizat-o, si Uma a trecut prin­tr-o peri­oada de dezechilibru emotio­nal. Dar a iesit singura, gasind resurse interioare in relatia cu copiii ei, pe care adora sa-i priveasca crescand.

Psychologies: Cum au fost ultimii ani?
Uma Turman: Timp de cativa ani dupa divort traiam intr-un soi de ura de mine insami, o stare teribila cand nu ma apreciam prea mult pentru ceea ce aveam. Ju­cam diverse roluri si aveam o via­ta care nu-mi dadea sentimentul ca fac ceva cu adevarat important. Chiar daca jucam in filme impor­tante si ma bucuram de multa atentie, nu dadeam doi bani pe cultul per­so­na­li­tatii de care se bu­cu­ra orice ce­le­bri­tate… Dar acum am reusit sa imi ac­cept viata asa cum este ea.

Am fa­cut treaba buna. Am jucat cu actori foarte buni in fil­me regizate ma­­­­gistral si am o via­ta destul de interesanta. Am incer­cat multa vre­me sa-mi dau seama ce ar trebui sa fac, care e rolul meu in lume si am ajuns la concluzia ca sunt acolo unde ar trebui sa fiu. Sunt fericita sa fiu aici, e bine.

Ati avut si dvs. momentele gre­le pe care le cunoaste orice ma­ma singura. Cum mai este acum?
Si eu am incercat sa inteleg sensul ascuns al situatiei stranii in care viata mea profesionala era pe culmi, si cea personala in berna. Am inceput sa rationalizez conflictul si sa ma gandesc ca nu sunt eu prima si ultima care se afla in acest tip de situatie, ca mai sunt multe mame singure pe lumea asta si ca sunt situatii mai rele care pot surveni in viata. Poate ca acesta a fost un fel de test pentru mine pentru ca, daca ma uit in urma, imi spun ca am supravietuit divortului si acum sunt mai puternica.

Cum e atunci cand trebuie sa gestionezi o pierdere si trebuie sa iti gasesti resurse interioare?
Nu e placut sa te desparti de cineva, mai ales cand ai copii cu acea persoana, dar inveti sa mergi mai departe si sa-ti vezi de viata ta. Pana la urma despartirea este un proces natural daca relatia nu mai merge. Pe mine divortul m-a facut, intr-un anumit fel, sa fiu mai sigura pe mine si mai indepen­den­ta. Te vezi la un moment dat, dupa o perioada de transformare, mult mai puternica si ai senzatia placuta ca ai mai multa putere interioara decat credeai!

Aveti regrete?
Da, la inceput am simtit ca ceva foarte important si valoros s-a terminat in viata mea. Dar trece aceasta incredibila trauma, chiar daca te doare. Apoi, incet-incet, inveti sa pastrezi acea perioada din viata pentru frumusetea si inspiratia pe care ti le-a oferit si in acest fel te face sa te simti mai confortabil. Inveti sa apreciezi totul intr-o relatie, tot ceea ce ti-a oferit ea la un moment dat si apoi sa construiesti urmatoarele capitole din viata ta. Viata inseamna privire inainte, nu inapoi.

Ati trait vreodata sub presiunea faimei tatalui dvs., Robert Thurman, un intelectual si profesor respectat?
M-a revoltat de multe ori cand am crescut. Am simtit presiunea de a fi in competitie intelectuala cu el, chiar daca el nu vroia asta. M-am simtit ciudat de multe ori, dar mai ales pentru felul cum aratam, pentru ca oamenii (si mai ales copiii) considerau ca arat foarte ciudat. In acelasi timp nu simteam nevoia sa fiu vreo minune academica, asa cum voiau ai mei. Nu ma simteam teribil de inteligenta si nu eram nici foarte atletica. Eram cam prea inalta si ciudata. Eram un copil destul de bizar.

Vedetele de pe coperta revistei PSYCHOLOGIES:

.