Amorul este un fenomen de proiectie

Mai mult stiu poetii despre dragoste decat stiu psihologii. Cu toate astea, avem nevoie sa intelegem aceasta forta covarsitoare. Cateva raspunsuri de la psihanalistul Augustin Cambosie.

Ce e amorul?, intreba Eminescu…

Augustin Cambosie: Daca as sti, as fi fericit. Nu stiu ce este amorul. Banuiesc ca este o stare, in primul rand, este o dispozitie… O stare despre care ne place sa credem ca este pozitiva, intens pozitiva. Ne mai place sa spunem ca va dura mult de tot, stim cu totii ca nu va dura chiar asa de mult, dar speranta este mare. Dupa unii, termenul citat de savantii englezi, trei ani, este prea optimist, dupa altii e prea pesimist; eu cred ca depinde, de la caz la caz. In orice caz, amorul este o traire subiectiva, si ce e important aici e ca tine mai mult de nevoia noastra de a avea un astfel de sentiment… decat de persoana din fata noastra.

E o proiectie a propriului eu?

A.C.: Este, categoric, o proiectie. Proiectia unei pulsiuni, de fapt e drumul pulsiunii noastre care isi gaseste o valenta libera, ca in chimie, intr-o persoana exterioara. Dar suna foarte demoralizant un astfel de discurs… insa incercam sa il abordam…

Si daca ai „valentele“ ocupate? Iesi deja cu cineva cu care…

A.C.: Daca ai valentele ocupate, categoric nu poate sa apara altcineva in viata ta, categoric!

Serios?!

A.C.: Da, pentru ca omul este, prin definitie, un animal lenes, iar psihicul este cel mai lenes sistem la care ne putem gandi. Nu face nimic, dar absolut nimic, de pomana. Niciun vis, niciun simptom, nicio greseala. Totul trebuie sa aiba la baza, undeva inauntrul nostru, un conflict psihic. La fel este si acum. Deci, niciun barbat, nicio femeie nu ar face un pas pe langa relatie, daca relatia de cuplu ii ofera tot ce are nevoie, adica ii acopera valentele descoperite, cu exceptia unor cazuri de psihopatologie clara. Dar si acolo exista o explicatie psihodinamica. Sigur, ies din sfera normalului. In toate celelalte situatii, cautam in afara unui cuplu anterior in momentul in care cuplul nu mai satisface ierarhia noastra valorica de afecte pe care asteptam sa le primim.

Nici macar noutatea nu e un factor motivant?

A.C.: Nici noutatea. Exista o vorba la mine in cartier, o vorba de spirit. Baietii din zona spun ca „o data nu se pune“, si probabil ca au foarte mare dreptate, pentru ca noutatea poate functiona o data. Aventura, conjunctura poate functiona o data. Repetarea ei, ceea ce transforma aventura intr-o relatie propriu-zisa, are nevoie de un fundal psihologic motivational, pulsional, mult mai serios. „O data“ poate sa fie o alunecare, un derapaj, poate sa fie un moment de slabiciune, un moment de curaj care nu ne caracterizeaza pe noi de fapt. Poate sa fie un incident. De asta, baietii destepti din cartier spun ca „o data nu se pune“. Nu este definitoriu pentru functionarea cuiva.

Uite asa, incet, incet, am ajuns la o alta intrebare a mea despre fidelitate si infidelitate. Sunt barbatii mai infideli decat femeile?

A.C.: Exista diferente foarte mari de constructie psihologica intre barbati si femei, si psihanaliza vine si stipuleaza, institutionalizeaza intr-un fel, aceste diferente de la o varsta incredibil de frageda. Conform fundamentelor psihanalitice, cam de la trei ani drumurile de dezvoltare psihologica a barbatului si a femeii nu se mai intalnesc, sunt doua linii paralele. Atat de diferite, de divergente, incat comunicarea, puntile de legatura sunt foarte greu de construit. Daca nu chiar imposibil… Sa fie si functionale, sa si dureze e mult. De obicei, relatia, matematica, statistica, ma face sa spun urmatorul adevar dur: soarta unui cuplu este mai degraba sa se destrame decat sa ramana. Referitor la diferentele dintre barbati si femei, eu cred ca nu sunt niste diferente statistice, sunt mai degraba niste diferente de atitudine. In sensul ca, da, e adevarat, socioculturalul incurajeaza barbatul sau il deculpabilizeaza, mai bine zis, mult mai usor de a avea experiente amoroase exterioare, in detrimentul comparativ al femeii. Mai degraba e o marota, pe care noi, cu totii, o respectam pentru ca socioculturalul parca le cere chestia asta: barbatii se lauda cu relatiile lor extraconjugale, in timp ce femeile le au pe tacute. De ce? Ca sa nu fie condamnate de societate. Dar asta nu inseamna ca nu le au.

Deci, sunt la paritate, umar la umar…

A.C.: Cred ca sunt la paritate in acest moment.

Ah, ce incurajator!

A.C.: Mai exista insa in spatiul acesta uman niste insule de neintelegere. In ziua de azi, sunt spatii geografice unde femeile adultere sunt lapidate. Este incredibil, si cu toate acestea se intampla. Asta fiind, daca vrei, o pledoarie pentru impactul nimicitor pe care socioculturalul il are asupra dezvoltarii normale a partii pulsionale a fiecarui sex.

Lucrul acesta le este inculcat fetelor, fetitelor de mici. Fidelitate, angajament, familie…

A.C.: Mai mult de atat, diverse culturi abordeaza institutional, clar, dogmatic chiar, obligatoriu de cele mai multe ori, niste atitudini foarte diferite. Circumcizia, eminamente masculina, pe care unele popoare o practica sau care se face in scopuri medicale la copii. Pe acelasi mapamond, exista civilizatii care practica ablatia clitoridiana la fetite, mai ales prin Africa. De ce? Ca femeia sa nu cumva sa aiba acces liber la propria ei placere, la placerea pe care o poate cauza propriul ei corp. Or, e greu de functionat egal intr-o astfel de realitate.

… se tem atat de tare de placerea feminina?

A.C.: Da, pentru ca placerea inseamna slabiciune, pentru ca se vorbeste inca de pacatul originar. Placerea inseamna slabiciune si posibilitate de manipulare de catre cei care trebuie sa ne manipuleze, pentru ca „stiu ei mai bine ce ne trebuie noua“ si „care e interesul nostru“. Deci, chiar daca noi stam undeva la mijloc intre tarile unde se practica lapidarea si tarile unde se practica amorul liber, asta nu inseamna ca nu suntem influentati la nivel subconstient de aceste realitati.

In general, cand vorbim despre dragoste, iubire, ne ducem cu gandul, prima data, la sexualitate, pentru ca asta este baza problemei, dar cred ca e foarte putin studiat aspectul… soft, romantismul, toata pleiada aceasta de proiectii. Cum se vede lucrul acesta din cabinet? De ce au oamenii nevoie, la nivel psihologic, dincolo de sex?

A.C.: Romantismul de care vorbesti tu este, si acesta, o constructie socioculturala, si este cultivat sociocultural. Scopul acestei cultivari este acela de a bloca, diminua, amana de cele mai multe ori sexul propriu-zis, acting-ul – asa cum il definim noi –, ca sa creeze un spatiu de reflectie individuala, alegerea este buna sau, mai rau, un spatiu de interventie socioculturala, in momentul in care ceva incalca niste sabloane de functionare. Romantismul este o necesitate a fiecaruia dintre noi, indiferent de structura. Numai ca afirmarea romantismului este diferita in raport cu individul. De multe ori, ne place sa primim romantism, scuza-mi termenul, si ne simtim foarte stingheri in a fi noi insine romantici, adica, in a fi romantici la adresa cuiva. De ce? Pentru ca romantismul este mai degraba o aspiratie a feminitatii. S-ar parea ca mai degraba femininul are nevoie de partea aceasta de afirmare a afectivitatii ca sa capete mai multa siguranta in relatie. Si de-asta spun ca socioculturalul intervine si are tendinta de a norma, adica din punctul meu de vedere, de a distruge libertatea unui cuplu, pentru ca, tot din sociocultura, femeile stiu ca barbatii vor de la ele un singur lucru: sex. Si atunci, ca sa se asigure ca lucrul acesta nu este adevarat, au nevoie de partea asta de asigurare romantica inainte, care, de fapt, este o amanare a sexualitatii.

Si barbatii nu au nevoie de asa ceva?

A.C.: In fiecare dintre noi exista doua componente: unul masculin si unul feminin. Deci si barbatii – avand inauntrul lor, mai mult sau mai putin afisat, mai mult sau mai putin manifest, partea aceasta de feminitate, ambivalenta aceasta care cuprinde si o Anima, feminitatea – categoric, si barbatii au nevoie de romantism!