Arta despartirii elegante
Se iubesc oamenii, dar se intampla sa se mai si desparta. Poate ca nimeni nu-si doreste asta, dar se intampla. Ei, bine, atunci ar trebui sa ne gandim cum sa facem ca despartirea sa fie suportabila si ceva mai amiabila. Cateva idei de la Daria Martin, psiholog.
Psychologies: Oamenii se imprietenesc sau se cupleaza, dar se mai si despart. Din experienta dvs. terapeutica, cat de dureroasa poate fi o ruptura?
Daria Martin: O relatie este un organism viu. Am militat intotdeauna pentru ideea de a privi relatia ca pe o a terta parte din triunghiul amoros: cei doi participanti si relatia de cuplu. Fiind un organism viu, are aceeasi traiectorie ca si o viata: nastere, desfasurare si sfarsit.
De regula, finalurile sunt dureroase si, de multe ori, de nedorit. Dar firesti, in definitiv. Indiferent daca se intampla de comun acord sau doar din dorinta unuia dintre parteneri. Cele mai dureroase sunt despartirile provocate doar de catre un membru al cuplului, celalalt fiind nevoit sa se supuna deciziei. Si chiar daca se intampla in consens, uneori pot fi dureroase.
Care ar fi maniera eleganta de a pune capat unei relatii?
D. M.: In teorie, este destul de usor de conceptualizat. Sigur ca exista cai amiabile. Cu toate acestea, in practica, nu se prea respecta conceptele perorate in teorie. Vorba aceea : „teoria ca teoria, dar practica ne omoara“. Maniera eleganta consta in acceptarea, de comun acord, a faptului ca relatia in sine nu mai functioneaza, nu mai aduce beneficii.
Pentru aceasta, sunt necesare respectul fata de celalalt, empatia fata de durerea celuilalt si intelegerea necesitatii de a finaliza relatia. Este vorba de ceea ce O. Paler a exprimat atat de bine in citatul urmator: „Nu in putine cazuri, femeia si barbatul nu stiu sa se desparta la vreme.
Asteapta sa dispara tot ce i-a apropiat si legat, pana ajung sa le fie sila de ei. In loc sa transforme despartirea insasi in ceva deosebit, de care sa-si aduca aminte cu duiosie mai tarziu, tarasc un rest de dragoste ca un hoit, care miroase urat“.
Ce inseamna, concret, sa lupti pentru o relatie? Sa „inghiti“ inca ceva neplacut? Daca nu asta, atunci ce?
D. M.: In niciun caz! In orice relatie se fac compromisuri. Aici, ideea de compromis nu are sens peiorativ. Compromisul e ceea ce ajuta doua persoane sa se intalneasca la jumatate de drum, sa primeze nu nevoile individuale, ci nevoile celei de-a treia parti, si anume ale relatiei.
Sunt situatii insa, in care unul dintre parteneri face prea multe compromisuri, iar celalalt – prea putine. Este vorba de echilibru. Este esential ca acele compromisuri facute sa nu altereze individualitatea niciunui participant la relatie, sa nu lezeze si sa nu frustreze, iar scopul sa fie unul comun.
Atata vreme cat partenerii pot fi autentici in relatia de cuplu si pot functiona atat in cuplu, cat si individual, in linii mari, pronosticul de functionare a relatiei va fi unul pozitiv.
Vedeti cupluri care, desi nu mai stau impreuna, afectiv nu s-au separat? Concret, ce inseamna asta? Cum se comporta?
D. M.: Fiecare cuplu este unic. Fiecare relatie este unica. Felul in care oamenii reusesc sa gestioneze relatiile dintre ei variaza de la un caz la altul . Nu exista reguli (decat, cum scriam adineauri, in teorie). Exista cupluri care aleg sa continue relatia in ciuda neintelegerilor, pentru ca ceea ce-i uneste pe parteneri este mai de pret decat ceea ce-i desparte.
Exemplele pot varia: poate fi vorba de un copil, de o casa, de obisnuinta, de confort, de evitarea unei rupturi. Repet, situatiile difera. Exista si varianta de a continua pe un drum comun, pe plan administrativ, cotidian, cu toate ca planul afectiv este separat.
Este o alegere asumata. Si de necondamnat. Ceea ce trebuie sa intelegem, este care e motivul care i-a determinat pe parteneri sa aleaga aceasta varianta.
Ce e de facut in acest caz? Ce le spuneti?
D. M.: Este usor sa dai sfaturi, directive ori sa faci propuneri, atata vreme cat nu te afli in pielea celuilalt. Ceea ce sustin cu vehementa este ca fiecare individ ar trebui sa fie in acord cu deciziile pe care le ia. Sa fie autentic fata de sine. Ca fiecare individ ar trebui sa fie multumit de viata pe care o duce, de partenerul care-i sta aproape.
Sa intelegem ca nu exista parteneri mai buni sau mai rai, ci doar parteneri potriviti sau nepotriviti, in functie de persoane. Lumea este atat de variata (si, de altfel, in asta consta farmecul ei), incat pentru fiecare persoana exista ceva si cineva care sa corespunda nevoilor ei. Si ca de preferat ar fi sa facem efortul de a gasi aceasta persoana. Desigur, exista si conjuncturi in care acest efort ar fi prea mare sau este facut prea tarziu.
Cum se poate realiza o despartire… eleganta?
D. M.: O „despartire eleganta“ pare a fi, din start, un oximoron. Desi nu este. Despartirea poate fi amiabila, cu efort. Cu efort din partea amandurora. Cu dorinta de a respecta ceea ce s-a stins si de a face mai usoara trecerea spre o alta dimensiune. Cu respect din partea ambelor parti, cu consideratie din partea celor care au parasit teritoriul comun.
Avand convingerea de a merge spre altceva, mai bun, mai potrivit sau mai linistit, depinde de varianta. Importanta este evitarea lezarii fostului partener. Chiar daca ne urmarim propriul interes, este esential sa nu-l ranim pe celalalt. Sa nu uitam ca, totusi, am trait un timp impreuna, sa respectam ceea ce a fost si sa nu cadem in derizoriu.
Dupa ani de convietuire, pana si prietenii trebuie impartiti. Este asta stresant? Cum se poate face acest lucru corect si elegant, pentru ca acestia sa nu ajunga sa aiba, inevitabile, partizanate?
D. M.: Ar fi simplu si de dorit sa putem proceda ca atare. Sa divizam fostii prieteni in „astia imi raman mie, astia tie“. Dar e putin probabil sa fie o reusita sigura. E destul de greu sa faci asta cu timpul pe care propriul copil il petrece in taberele devenite de-acum adverse.
De cele mai multe ori, cuplurile nu se pot pune de acord in privinta copilului, daramite in privinta unor prieteni. Cu toate acestea, este posibil. Dar necesita comunicare, stabilirea unor granite clare si bine definite. Si, desigur, asemenea tuturor deciziilor pe cale le implica o despartire, si cea a alegerii prietenilor este una dificila.
Daca exista comunicare amiabila si fara conflicte de interese, se poate. Separarea aduce stres. Mult amintitul stres care, pe termen lung, daca este sustinut si nu este gestionat corespunzator, poate conduce la complicatii.
Ceea ce trebuie urmarit in demersul de alegere a prietenilor solidarizati cu unul dintre parteneri, ar fi evitarea tendintei de a-l barfi si denigra pe celalalt. Ruptura este, si asa, suficient de dificila, sa nu o facem si mai grea!
Unora le ia mai mult, altora mai putin sa incheie o relatie. Cum se poate minimaliza impactul afectiv al unui astfel de eveniment in fiecare caz? Taiat toate puntile? Nu-l mai vezi pe celalalt etc.?
D. M.: Orice despartire presupune o perioada de doliu. O perioada pe care ne-o oferim spre a „jelui“, spre a ne aminti, a trece in revista toate care-au fost si spre a ne reechilibra si a deschide noi orizonturi. Unele persoane aleg sa ramana in legatura, altele – nu.
Din experienta mea de psiholog, e de preferat ca in perioada de doliu persoanele sa nu se afle in legatura, pentru ca interesele despartirii sa nu interfereze cu nostalgia pierderii. Una dintre marile greseli pe care le facem intr-o despartire, este ca avem tendinta de a ne raporta la fosta relatie doar prin prisma ultimelor momente, cele ale rupturii.
Daca ar fi sa am un sfat de oferit, ei bine, s-ar referi exact la aceasta remarca: atunci cand decideti o ruptura, ganditi-va nu doar la motivele pentru care ati infaptuit-o, ci amintiti-va de relatia in sine (indiferent daca a durat o luna, un an sau zece) si cum a fost ea. Nu la despartire, aceasta este doar o etapa, fireasca, dar totusi neconcludenta pentru a rezuma ceea ce ati trait.
Daria Martin este psihoterapeut cu practica privata. Telefon: 0721409768.
