Autoritatea parintelui vitreg

Cresterea si educarea propriului copil presupun o serie de provocari, dar si de libertati in manifestare, autoritatea fiind acceptata mai usor si contrazisa mai rar. Chiar daca discutii pot exista, in special cand copilul creste, respectul fata de opinia parintelui este deja asimilat. Mai dificil este atunci cand in viata copilului apare un parinte vitreg, iar rolurile celor doi pot genera ciocniri, fiecare fiind perceput diferit de catre celalalt.

 

Insasi sintagma de „parinte vitreg“ are o conotatie aspra, insufland aceeasi teama pe care o resimteam cu totii in copilarie, atunci cand Alba-ca-Zapada urma sa fie ucisa de mastera. Cum viata ne invata sa gandim in termeni mai prietenosi despre zmei, parinti vitregi sau ghionoaie (nimeni nu stie ce viata grea o fi avut), renuntam la sentimentul ce insoteste cuvantul „vitreg“, in favoarea celui generat de „parinte“.

Si cum parinte biologic, la o adica, nu este atat de dificil sa fii, parinte in adevaratul sens al cuvantului este un rol pe care nu toti reusesc sa si-l asume cu succes. Indiferent daca un copil este crescut de parintele biologic sau de un altul, pe termen lung, cel care isi structureaza in timp si cu rabdare relatia cu acesta, este privit si simtit ca parintele deplin.

Viata cuplului poate cunoaste schimbari, iar divorturile, din pacate, sunt o situatie destul de frecventa si de actualitate. Despartirea celor doi, atunci cand in cuplu exista si un copil, are repercusiuni indeosebi asupra celui mic.

Schimbarea presupune o modificare a rutinei cu care este obisnuit, iar aparitia unui partener al mamei sau a unei partenere a tatalui nu face decat sa destabilizeze si mai mult echilibrul emotional precar al copilului. Desigur, vorbim despre cazurile in care el a reusit sa formeze un atasament important cu ambii parinti.

Psihoterapeutul Roxana Stoica spune ca „este important ca un copil sa stie ca, indiferent de ceea ce decid adultii sa faca cu vietile lor, parintii sai biologici vor fi parintii lui toata viata, ca el poarta in corpul, in inima si in mintea sa amprentele acestora si ca ele nu se vor sterge niciodata.

De asemenea, copilul are nevoie sa afle ca decizia parintilor sai naturali de a nu mai locui impreuna in acelasi spatiu fizic sau ca pierderea prin moarte a unui parinte nu este responsabilitatea sa, ca nu a facut nimic gresit pentru a se intampla astfel de lucruri, ca desi relatiile de adulti dintre parintii lui naturali au devenit imposibil de mentinut, ei isi vor pastra rolul de parinti pentru el.

Daca aceste lucruri sunt clarificate de adulti la timpul potrivit si adecvat varstei copilului, atunci se lasa deschisa poarta de intrare in viata lui pentru un alt adult (partener al mamei sau al tatalui), a unui adult care poate, in timp, sa preia un rol parental, dar nu in mod obligatoriu.

Si aceasta, deoarece, chiar si in lipsa prezentei fizice, cu exceptia situatiilor de deces, un parinte natural, care nu mai locuieste in aceeasi casa cu copilul sau, isi poate asuma firesc rolul de a-si creste copilul, chiar daca nu mai traiesc in acelasi spatiu fizic.

In acest caz, este posibil ca cel mic sa nu mai aiba nevoie de un alt adult cu rol parental. Noul venit poate avea atunci roluri complementare celor parentale, atat in sens emotional, cat si educational, cu conditia sa nu intre in concurenta, deci, intr-un posibil conflict cu parintii naturali“.

Asadar, situatiile sunt clar impartite intre parintele dezinteresat si absent total din viata copilului, al carui rol poate fi preluat de un partener al tutorelui, si un parinte implicat, al carui rol nu poate fi asumat sau pretins de altcineva.

Nivelul de comunicare dintre adulti are un rol important in aceste situatii, intrucat ei trebuie sa gestioneze pe rand propria relatie cu copilul, precum si relatia cu ceilalti.

„Deliei, care pe atunci avea doar sase ani, i-a fost destul de greu sa il accepte pe Stefan in viata ei. Am divortat de tatal ei cand ea avea patru ani, dar Radu a ramas implicat in viata ei, s-au vazut regulat, au petrecut timp impreuna si a fost mereu la curent cu tot ce i se intampla.

In relatia cu Stefan, a avut nu doar ea de invatat, ci si el. Intai sa fie acceptat ca prezenta si sa se imprieteneasca, apoi sa castige increderea ei si sa fie ascultat. La capitolul autoritate inca mai avem de lucru, pentru ca Delia este destul de rasfatata si nu odata a incercat sa jongleze intre noi: «Daca nu imi dai tu voie, vorbesc cu tata; daca Stefan nu ma lasa, ma lasa mama etc.».

Am fost nevoiti sa cadem de acord in privinta unor lucruri, pentru a nu ii da raspunsuri contradictorii, dar sa si acceptam rolul fiecaruia. Este extrem de dificil, totusi… Stefan este gelos uneori pe locul lui Radu in preferintele ei. Radu, la randul lui, trebuie sa ii cedeze teren lui Stefan, dar in cele din urma conteaza ca toti vrem binele copilului“, ne marturiseste Ioana, 39 de ani.

Roxana Stoica spune ca „uneori este nevoie de sprijin/consiliere de specialitate pentru ca cei implicati direct sunt adesea foarte incarcati de emotii si uneori chiar de dorinta de a «repara» ceva ce s-a «stricat» anterior. Este posibil sa fie «stricata» relatia dintre adulti, iar acestia sa compromita si relatia dintre copil si celalalt parinte, incercand sa il condamne in fata copilului pentru a face lobby noului partener. De aceea, un ajutor calificat ar putea sprijini atat adultii, cat si copilul in a-si delimita rolurile naturale, firesti si necesare“.

 

Autoritate acceptata

„Autoritatea nu inseamna obligatoriu parentalitate. Un adult poate castiga autoritate in fata copilului daca reuseste sa intre in spatiul emotional al acestuia, sa castige respect si sa impuna limite predictibile“, ne spune Roxana Stoica.

Teoretic, totul se obtine cu rabdare, dar, practic, rabdarea ne este greu incercata, modul de abordare nu este intotdeauna constant, iar rezultatele nu se consolideaza prea usor. Pe scurt, daca azi ai reusit sa te faci ascultat, maine te poti confrunta cu eternul „tu nu esti tata/mama“, si o iei de la capat.

Nu este o munca usoara (ar putea fi nominalizata ca a treisprezecea in provocarile lui Hercule) iar constanta comportamentala si constientizarea permanenta a scopului final sunt atuuri pe care nu trebuie sa le uitam.

Pentru a avea o relatie si o familie armonioase, propriile porniri sau credinte trebuie adaptate grupului, urmarindu-se mereu unitatea. Rolul esential il poate avea parintele natural in grija caruia se afla copilul si care, nefiind privat de locul privilegiat, poate gestiona noua relatie a celui mic din ambele sensuri.

Perspectiva psihoterapeutului Roxana Stoica este ca „intrarea in spatiul emotional este posibila atat timp cat adultul are mereu in vedere preocuparea sa pentru o dezvoltare armonioasa si echilibrata a copilului. In lipsa acestei preocupari, exista riscul ca, din dorinta de a fi placut si acceptat de copil, adultul care aspira la rolul de parinte sa faca erori ireversibile pentru copil, precum si pentru relatia lor.

De exemplu, sa ii cumpere multe dulciuri, sa ii faca temele, sa ii permita comportamente inacceptabile pentru parintii lui naturali. Pentru moment, copilul ar putea fi incantat sa aiba un «aliat» care ii permite sa incalce regulile, sa fie de partea lui, cum se spune.

Dar, in timp, se declanseaza in el o tensiune interioara determinata de mesajele contradictorii pe care le primeste: pe de o parte, mesaje de «prietenie» venite de la «noul» parinte, pe de alta, mesaje autoritare provenite de la parintii sai naturali. Isi va pierde reperele, va fi dezorientat si incapabil sa ia decizii juste. Indiferent de varsta, copiii au nevoie sa aiba in jurul lor adulti care se raporteaza la norme, valori si reguli cat mai concordante.“

De multe ori, stilul parental al noului venit (chiar daca este unul pur conceptual, acesta neavand copii) poate interfera cu cel practicat de parintii biologici, nascand discordante. Prima intentie ar fi aceea de a fi fidel propriilor credinte si de a incerca sa aduci schimbari. Pentru a fi aplicate, insa, acestea trebuie discutate cu parintele copilului, eventual, cu ambii, daca sunt egal implicati in educare.

„Situatia ce poate ridica obstacole in refacerea unei familii, indiferent de varsta copilului, este descrisa de modelul de celibat oferit de parintele natural care il creste si il educa zilnic. Daca acest model de celibat are o durata indelungata si a devenit pentru copil un status quo, cand apare posibilitatea ca acest model sa se schimbe, reactiile copilului pot fi mai degraba de respingere, nu neaparat fata de cei doi ca persoane, ci mai degraba fata de pierderea relatiei de exclusivitate cu parintele sau natural.

Astfel, este important ca, in functie de varsta copilului si, deci, de capacitatea lui de intelegere, sa i se explice nevoile si dorintele, firesti de altfel, ale parintelui sau natural de a avea relatii cu un egal, de a avea un partener de viata“, ne sfatuieste Roxana Stoica.

 

Autoritatea prost inteleasa

„Este dezirabil ca rolul noului membru al familiei sa fie clarificat inainte de intrarea propriu-zisa in spatiul fizic al noii familii. Aceasta clarificare a rolurilor se poate face, initial, intre (toti) adultii implicati in cresterea copilului.

Numai printr-o astfel de clarificare, persoana nou intrata in viata copilului va putea cunoaste intregul univers al acesteia si regulile ei de viata si va putea sa se incadreze in atomul familial si social al copilului intr-un mod adecvat. Greseala care se face cel mai frecvent in astfel de situatii consta in dorinta adultilor de a obliga copilul sa se adapteze el cerintelor si nevoilor lor, fara a-l invita si pe copil sa-si exprime propriile nevoi si asteptari“, afirma Roxana Stoica.

Alexandra, 35 de ani, isi aminteste cum parintii ei erau divortati de cand avea 11 ani. „Eu si fratele meu ramaseseram in grija mamei, desi mai mult se ocupa de noi bunica noastra, cu care am crescut de mici. Aveam 16 ani si imi amintesc si acum ziua in care mama (care de ceva vreme calatorea mult in Bucuresti, noi fiind din Constanta) a venit acasa cu un domn si, dupa o scurta discutie cu toti cei de fata, ne-a anuntat ca se casatoreste.

Imi amintesc si azi golul din stomac, faptul ca am spus mecanic, ca unor straini, «felicitari!» si m-am dus la baie sa ma spal pe fata pentru ca imi dadeau lacrimile. Mama a venit dupa mine si tot ce a spus a fost: «Te rog sa nu faci o scena». Am incercat mai tarziu, dupa ani, sa am o discutie cu ea referitoare la brutalitatea cu care ne-a dat vestea, dar nu recunoaste ca asa a fost. Cumplit! Imi amintesc si acum cat de nesemnificativa m-am simtit brusc. Ne-am adaptat toti la nevoile si decizia ei, pe scurt.“

 

Scenariul nefericit

Noul parinte, intr-un caz fericit, este o persoana echilibrata sau o persoana care isi doreste sa se integreze in familie. Poate, astfel, sa compenseze un parinte care, eventual, s-a debarasat de sarcinile care ii reveneau. Sunt insa si cazuri in care noul parinte poate fi un element care nu aduce bucurie in viata copilului, fie pentru ca intra in competitie cu acesta pentru atentia mamei/partenerei, fie pentru ca il tolereaza greu, fiind „la pachet“.

Iar atunci, autoritatea pe care acesta o manifesta poate fi una foarte dura, putin permisiva cu copilul si mai mult orientata spre cenzura sau pedepse. Desigur, in asemenea cazuri este datoria parintelui natural sa corecteze un asemenea comportament si chiar de dorit este sa il identifice inainte de… casatorie. Dar cum uneori dorintele personale pot eclipsa nevoile si binele copilului, pe seama lui „ne descurcam cumva“ se iau deciziile cele mai proaste.

„Predam germana in particular, iar pe Ionut il stiam de la scoala ca pe un elev istet, dar foarte absent, cu tendinte de teribilism, mai mult la initiativa altora. Era in clasa a VI-a cand mama mi-a solicitat sa facem meditatii, iar asa am avut ocazia sa ii cunosc familia. Mama era recasatorita, avand un copil mai mic din noua alianta, iar tatal vitreg era un om foarte dur si violent la adresa lui Ionut.

Din cate am inteles, copilul era pedepsit foarte des, i se vorbea urat, era descurajat si considerat un copil rau si neascultator, caruia i se spunea «nu se va alege nimic de tine». Am incercat in cateva randuri sa vorbesc cu mama, casnica, cu o fire supusa, care nu iesea din cuvantul sotului, «sustinatorul intregii familii».

Am incercat sa ii spun ca Ionut este un copil care trebuie altfel abordat si ca nu este echilibrat emotional, fiind foarte fragil. Asculta, dar nu lua nicio masura. In cele din urma, am renuntat la meditatii, dar mi-as fi dorit sa il pot ajuta cumva. La scoala mai stateam de vorba si am incercat, pe cat posibil, sa il incurajez…, dar atat“, povesteste Magda, profesoara, 45 de ani.

In asemenea cazuri, parintele prea putin interesat de echilibrul copilului, cel care ignora sensibilitatea acestuia, este principalul responsabil pentru evolutia lui. Iar astfel de cazuri, in care noul venit este un factor de stres, nu sunt rare.

 

Limite sanatoase ale autoritatii

Am cerut psihoterapeutului Roxana Stoica si cateva sfaturi pentru asemenea situatii, in care autoritatea parintelui vitreg este o problema delicata, iar exercitarea ei trebuie facuta cu prudenta.

Ca in orice familie, indiferent de legaturile de sange existente sau nu, cuplul de adulti are responsabilitatea de a comunica in legatura cu toate deciziile referitoare la cresterea si educarea copiilor. Mai mult, aceste decizii pot si trebuie sa fie comunicate sau discutate – in functie de varsta copilului – si cu acesta.

Se poate spune ca limitele sanatoase de exercitare a autoritatii din rol parental, altul decat cel genitorial, nu sunt diferite fata de situatia unei familii in care copiii sunt crescuti si educati de parintii lor naturali care, in mod firesc, se sfatuiesc in privinta copiilor lor.

Si, de asemenea, daca un adult in rol parental nu are autoritate asupra copilului, aceasta nu este obligatoriu cauzata de faptul ca nu ii este parinte natural. Cauza, ca si atunci cand parintele natural nu are autoritate in fata copiilor sai, provine din faptul ca relatia emotionala nu este stabilita sau, daca exista, nu are forta necesara pentru ca acel copil sa investeasca adultul cu autoritate.

Din oricare categorie ar face parte, parintii pot fi „buni“ sau „vitregi“, in functie de modul in care isi indeplinesc rolul de persoana de referinta in viata unui copil, de receptivitatea si grija lor fata de satisfacerea nevoilor (nu neaparat a dorintelor) acestuia.

Iar orice copil caruia i se ofera dragoste neconditionata responsabila, limite si predictibilitate, se va dezvolta armonios, atat din punct de vedere fizic, cat si psihic, emotional, social si spiritual, si isi va cataloga parintii sai ca fiind „buni“.

Diferenta intre un parinte „bun“ si unul „vitreg“ este data de comportamente, de exprimarea grijii si iubirii adultului fata de copil, de implicarea sa emotionala, de asumarea responsabila a rolului parental, rol ce poate deveni definitoriu pentru dezvoltarea unui copil, daca este abordat cu respect.

Roxana Stoica este psiholog, psihoterapeut specializat in psihodrama clasica, formator pentru educatie parentala. Email: [email protected]; blog: traieste-constient.blogspot.com

 

De Iulia Barca