Cand terapia dezechilibreaza cuplul

Atunci cand unul dintre cei doi se decide sa consulte un psiholog, fara voia lui va zdruncina echilibrul sistemului-cuplu. Chiar si cu riscul unui naufragiu? Sau al unei calatorii noi? Trecere in revista a indoielilor care apar in timpul traversarii si sfaturi ale terapeutilor.

„Am hotarat sa merg sa consult un psiholog.“ Fie ca o pronuntam sau doar o auzim, aceasta fraza deranjeaza un cuplu stabil, intrucat ea ridica o intrebare esentiala: aceasta terapie va pune in discutie relatia noastra? Intrucat adesea auzim ca un cuplu este suma a doua nevroze care isi raspund una alteia, ce se intampla atunci cand una dintre ele decide sa faca un tratament? Nimic care sa o ingrijoreze pe psihanalista pariziana Sophie Cadalen: „Exista un echilibru in defectele fiecaruia. Fie acest echilibru ramane in miscare si cuplul este viu, fie este el este fix si nimic nu misca. In aceste cupluri imobile, este rar ca unul dintre parteneri sa indrazneasca inceperea unei terapii“. Nu este nimic de facut. Indoielile, agasarile si ingrijorarile sunt inevitabile.

„Nu iti mai sunt suficient!“

Prima ingrijorare: daca partenerul nostru incepe o terapie, este din cauza ca relatia noastra nu ii mai aduce echilibrul pe care il doreste. „In primele momente ale intalnirii, fiecare este purtat de o anumita euforie si crede ca va vindeca ranile din copilarie la contactul cu aceasta noua dragoste“, observa psihoterapeutul Ginette Lespine. „Vointa celuilalt de a face o terapie poate fi atunci resimtita ca un esec al acestui proiect.“ Dar nu este oare acesta un lucru mai bun decat sa ne sucim mintile cu aceasta iluzie a atotputerniciei dragostei?

Pentru psihiatrul Bernard Geberowicz, demersul terapeutic poate, dimpotriva, sa aduca un suflu nou in cuplu: „Ajutorarea reciproca este inevitabila la inceputul relatiei, ea o hraneste. Dar vine o zi in care ea devine apasatoare. Atunci cand unul dintre cei doi parteneri merge sa vorbeasca despre problemele sale in exterior, acest lucru elibereaza energia necesara pentru a vorbi si despre alte subiecte“.

„Dar ce ai avea sa ii spui?“

Partenerul are intalnire in fiecare saptamana cu o a treia persoana, careia ii vorbeste despre noi si despre cuplul nostru. Dar nu ne spune nimic despre acest lucru. Dorinta de a-l bombarda cu intrebari este profund umana. Desi complet ilegitima. Bernard Geberowicz: „Prima virtute a unei terapii este stabilirea unor bariere de intimitate. De atunci inainte, rezervam psihologului propriile ganduri, vise, diverse probleme care ne macina“. Psihanalistul Jean-Pierre Winter se arata chiar mai categoric de atat: „Este o munca intima. A incerca sa incredintezi anumite ganduri, pe de o parte, si de a sti, pe de alta parte, inseamna a pune in pericol munca in sine. Analiza este problema unuia, partenerul nu are ce cauta acolo“.

„Psihologul meu zice ca…“

… din contra, unii povestesc fara retineri ceea ce se spune pe canapeaua psihologului, cu riscul de a da impresia ca o a treia persoana s-a strecurat in cuplu. Aici se vorbeste, se discuta fiecare etapa, chiar poate exista un contract tacit pentru a se povesti totul. „Un asemenea contract este o modalitate de a refuza angajarea cu adevarat in munca, de a fi in rezistenta, in raport cu ceea ce ar putea fi spus in cabinet“, afirma Ginette Lespine.

In alte cazuri, vorbele psihologului sunt intelese ca o arma: „De fiecare data cand incepea o disputa, imi repeta ca psihologul lui considera ca eu sunt psihorigida, iar acest lucru ma innebunea, de-a dreptul“, povesteste Ana, 37 de ani. Si ce mai este de spus cand cei doi consulta un psiholog, iar disputa se indreapta spre o batalie a expertilor: psihologul meu are dreptate, al tau greseste?

In astfel de situatii, Jean-Pierre Winter intervine foarte repede: „Atunci cand, spre exemplu, o pacienta imi reda vorbele terapeutului partenerului ei, conform carora ea ar fi cea complet «nevrozata», eu ii raspund: «Nu v-a spus lucrul acesta el, personal». Vorbele pronuntate in cabinetul terapeutului nu au valoare de judecata, ele nu au sens decat in relatia pacient-analist. In analiza, ceilalti sunt doar cuvinte, nu indivizi“.

„Costa prea mult terapia ta!“

Un alt motiv de conflict recurent: costul terapiei, care obliga adesea sa se faca gauri in bugetul cuplului sau al familiei. „Fara terapia ta, am putea pleca in vacanta, sa trimitem copiii la cursuri de limbi straine…“ Si mai suparatoare inca sunt plangerile in legatura cu durata sedintelor sau a competentei psihologului: „O sa mai dureze… cati ani? Esti sigur ca este suficient de bun psihologul acesta?“. Sunt tot atatea argumente meschine care incearca sa saboteze inconstient munca in curs.

Psihoterapia devine, usor, un tap ispasitor: „Intr-un cuplu, cu terapie sau nu, este in joc capacitatea de a reinventa in fiecare zi relatia. Atunci cand nu reusim sa facem acest lucru, este usor sa acuzam terapia de toate relele“, subliniaza Jean-Pierre Winter. „Persoanele care se plang de faptul ca partenerul lor acorda prea multa importanta terapiei, ar vrea, pur si simplu, sa aiba aceeasi importanta.“ Fiecare trebuie sa il inteleaga si sa il faca sa inteleaga pentru a (re)gasi locul.

„Eu ma schimb, si tu la fel“

Ceea ce dezechilibreaza cel mai sigur cuplul ramane, fara indoiala, evolutia unuia dintre membrii sai. Partenerul are adesea sentimentul ca nu mai recunoaste persoana cu care traieste de atatia ani. „Pe masura ce terapia mea avansa, am inceput sa imi ascult sotul cu adevarat: el a fost complet destabilizat de acest lucru!“, marturiseste A., 40 de ani, zambind.

Orice schimbare constituie o trecere delicata spre negociere: „Intr-un cuplu, fiecare isi canta partitura“, se amuza Sophie Cadalen. „Exista cea care deprima, cea care sustine, cea care musca… Terapia are drept consecinta inlaturarea acestor roluri, acestor repetitii, ceea ce poate fi resimtit ca o tinere la distanta de catre partener sau partenera. Intr-o buna zi, va poate chiar reprosa ca… nu ii mai faceti reprosuri!“

Interesul veritabil: schimbarea unuia il forteaza pe celalalt sa se pozitioneze intr-un mod diferit. Mai bine chiar: va profita de aceasta noua dinamica, de aceasta stare de mai bine a partenerului. N., 33 de ani, a constatat acest lucru: „Consacrandu-ma propriilor mele probleme mai degraba decat sa astept o schimbare la sotul meu, avansez mult mai repede, iar acest lucru creeaza o dinamica care face ca si el sa inceapa sa se schimbe… aproape fara sa isi dea seama“.

„Ar trebui sa mergi si tu…“

In afara marelui beneficiu pe care il au din terapie, unii sunt adesea tentati de putin prozelitism. Si asta nu este o idee asa de buna. Nimeni si nimic nu poate dicta aceasta alegere nimanui, atat este de personala decizia de a merge la un psiholog. Mersul la terapeut rezulta dintr-o dorinta intima si singulara, care nu se recomanda precum un consult la oftalmologie.

„Cei care spun «eu am mers, trebuie sa mergi si tu», au o viziune igienica despre terapie“, ne avertizeaza Ginette Lespine. „De altfel, nu este un semn al reusitei personale indemnarea celuilalt sa inceapa un demers terapeutic, ci devine o imagine de sine. Pentru el, in schimb, a-si vedea partenerul mai infloritor, mai linistit, poate face sa se nasca dorinta de a regla anumite rani mai vechi. Dar acest lucru nu poate niciodata releva un ordin.“

„Am venit sa iti spun ca plec“

Psihanaliza sau psihoterapie, munca asupra sinelui este mereu o proba de adevar, la care este indispensabil sa supunem alegerile proprii de viata, inclusiv pe cele ale partenerului. Dupa 25 de ani de casnicie, D., o femeie de 63 de ani, si-a vazut sotul parasind-o in urma unei astfel de sedinte: „Mi-a explicat ca s-a casatorit cu mine cand aveam 20 de ani pentru ca semanam cu imaginea pe care si-o facuse despre mama sa, moarta de foarte tanara. Pentru ca descoperise acest lucru, nu mai voia sa isi asume aceasta alegere. Psihanaliza lui a distrus cuplul nostru, desi nimic nu lasa a crede ca nu vom imbatrani impreuna“.

Sophie Cadalen: „In majoritatea timpului, pacientii care se despart de partenerii lor ca urmare a analizei propriiilor simtiri, hotarasera deja in mintea lor sa faca acest lucru inca inainte de prima intalnire. Ei vin la terapie pentru a gasi curajul de a trece la actiune, pentru a scoate la lumina zilei sau pentru a confirma o decizie inconstienta“.

Este ceea ce i s-a intamplat si Mariei, 47 de ani: „Cuplul nostru se zbatea inca din anii in care am inceput terapia, dupa moartea tatalui meu. Mi-am dat repede seama ca adevaratele mele dorinte nu il priveau pe sotul meu, si de aceea il pusesem in locul tatalui meu: acelasi prenume ca si al lui, aceeasi meserie – pe scurt, ma casatorisem cu tatal meu! Nu era deci surprinzator ca relatia noastra functiona destul de prost… Ne-am despartit destul de repede. De atunci, fiecare si-a refacut viata si suntem astazi mult mai fericiti. Ma felicit in fiecare zi ca am facut acest lucru“. Atunci cand suntem impreuna din motive gresite, o despartire nu este oare mai potrivita in locul plictiselii sau al crizelor? Precum spune, atat de just, Jean-Pierre Winter „psihanaliza nu pune in cauza decat cuplurile care nu ar fi trebuit sa se intalneasca“.

„Dar daca am reincepe de la zero? “

La final, naufragiile sunt infinit mai rare decat noile porniri. Si multe marturii ale cuplurilor merg in aceasta directie. „Terapia mi-a permis sa imi dau seama ca aveam o asemenea imagine despre barbatul ideal, incat nu il vedeam pe cel cu care traiam“, recunoste F., 42 de ani. „Am descoperit de-a lungul zilelor, in ciuda defectelor sale reale, ca era sensibil si amuzant. Nu el era cauza, ci eu!“ Pasul efectuat in terapie i-a permis sa se axeze pe alte baze, mai adevarate.

„Psihoterapia redistribuie mereu cartile“, aminteste Sophie Cadalen. „Dansam un vals putin pompos si vom regasi miscarea, supletea. Vom accepta sa ne indreptam spre o destinatie necunoscuta, sa iesim din incertitudini. Cu excitatia pe care o avem mereu pentru o noua aventura. Si, drept concluzie: daca psihanaliza distruge un cuplu vechi in ceea ce are el mai solid, ea ofera mereu sansa unuia nou de a se naste. Si daca terapia, departe de a ne face sa divortam, ne-ar face sa ne indragostim din nou?“