Ce se întâmplă cu copilul dacă ești o mamă hiperprotectoare

Vrem ce e mai bun pentru copiii noștri, dar uneori exagerăm cu „binele“ și devenim mame hiperprotectoare.  Din dorința de a-i proteja, îi expunem mai multor pericole, iar ajutorul primit din partea noastră ajunge să aibă și un revers. Avem nevoie de limite sănătoase nu doar pentru copii, ci și pentru noi mamele.

 

Ce se ascunde în spatele unei protejări excesive a copilului?

Elena Irina Macovei: Fiecare mamă și fiecare părinte doreștece este mai bun pentru copilul lui şi încearcă să îl ferească de rău, de suferinţă, de experienţe negative, de greşeli, de boală, de respingere, de eşec sau de nefericire, şi lista ar putea continua.

Însă atunci când dorinţa mamelor de a-şi proteja copilul devine excesivă, efectele acestor bune intenţii sunt contrare. De altfel, mamele care au un comportament hiperprotectiv sunt denumite, în literatura de specialitate, „mame-elicopter“, pentru că sunt mereu în jurul copilului, reacţionează imediat la orice mic semn de disconfort al acestuia, fac aproape totul în locul lui şi rareori se întâmplă să îl lase nesupravegheat.

Citește și:

Cum gestionăm agresivitatea copilului față de unul dintre părinți

Cum ținem cont de nevoile cuplului atunci când avem un copil

Acest lucru ar putea fi explicat prin dependenţa faţă de copil. Persoanele care au tendinţa de a fi dependente emoţional de cei dragi, devin anxioase în momentul în care aceştia lipsesc de lângă ele, chiar şi pentru o perioadă scurtă. De fapt, ele resimt o anxietate de separare, care poate genera o preocupare exagerată faţă de copil.

Pe de altă parte, în mod firesc, copiii se maturizează şi, pe parcurs, au nevoie tot mai puţin de părinţi. Însă copiii protejaţi excesiv adesea se maturizează mai greu şi rămân dependenţi de părinţii lor mai mult timp, ceea ce le oferă acestora din urmă sentimentul că au o anumită utilitate, că sunt de ajutor şi că sunt iubiţi şi doriţi.

De asemenea, femeile care sunt mai anxioase în privinţa mai multor aspecte ale vieţii, îşi pot extinde o serie de frici asupra copilului. Ele îşi pot proteja copiii excesiv şi pentru că proiectează asupra lor fricile pe care le-au avut ele în copilărie.

O altă explicaţie pentru comportamentul hiperprotector poate fi nevoia de control. Există persoane care au nevoie să simtă că deţin controlul cu privire la ceea ce se întâmplă în viaţa lor şi a celor din jurul lor. La nivel inconştient, în spatele fricilor, se află nevoia părintelui de a-i controla activităţile.

 

Grija mamelor pentru copii a suferit modificări față de trecut? Societatea actuală are un impact?

E.I.M.: Un studiu făcut în mai multe ţări europene, condus de o cercetătoare de la Collegio Carlo Alberto din Torino în 2012, arată că mamele alocă activităţilor de îngrijire a copilului în jur de 104 minute pe zi, în timp ce, în 1965, timpul alocat era de doar 54 de minute.

Timpul s-a mărit şi pentru că, în prezent, multe femei lucrează cu o normă întreagă. Având uneori și sentimente de vină că nu sunt mereu prezente, încearcă astfel să compenseze timpul petrecut departe de copil. Iar asta poate duce și la protejarea lui în mod excesiv.

Cu siguranţă, explicaţii se pot găsi şi în felul în care au evoluat societatea şi viziunea referitoare la ceea ce înseamnă a fi un părinte responsabil. De exemplu, numărul de copii din familii a scăzut.

Dacă înainte părinţii aveau, în medie, trei-patru copii, în prezent, în majoritatea familiilor există maxim doi copii. Acest lucru a schimbat comportamentul părinţilor. Ei au, într-adevăr, mai mult timp pentru fiecare copil, dar, în acelaşi timp, îşi fac şi griji mai multe.

De asemenea, suntem mai expuşi la ştirile din mass-media şi deseori credem că există mai multe pericole acum, decât în trecut. De aceea, multe mame consideră că dacă nu-l supraveghează mereu, copilului i se poate întâmpla orice.

În prezent, normele societăţii spun că un părinte responsabil se implică în activităţile copiiilor, inclusiv în jocurile lor. Însă unii părinţi interacţionează prea mult timp cu copiii lor în aceste jocuri, reprezentând, astfel, tot o formă de protecţie excesivă.

Aşadar, copiii nu mai reuşesc să se joace sau să facă vreo activitate singuri. Sigur că implicarea părinţilor este un lucru bun, însă când aceasta este exagerată, copiii pot deveni dependenţi de părinţi, incapabili să mai gestioneze situaţiile singuri, fiind chiar anxioşi dacă părinţii nu sunt prezenţi.

 

Care sunt principalele efecte negative pe care un astfel de comportament le are asupra copilului?

E.I.M.: În primul rând, prin comportamentul hiperprotector al mamei se transferă fricile ei către copil, cel din urmă devenind anxios şi lipsit de curaj. Frica devine pentru copil un mod de gândire şi de reacţie în faţa schimbărilor sau a noilor provocări, apărute pe parcursul dezvoltării lui.

De asemenea, văzând că alţi copii se pot descurca singuri în diverse situaţii (normale), mesajul pe care îl înţelege un copil protejat excesiv este că el nu este demn de încredere şi nu este capabil să facă faţă evenimentelor vieţii la fel ca ceilalţi. Un astfel de mesaj nu face decât să-i scadă copilului încrederea în sine şi stima de sine.

În mod normal, acestea se dezvoltă pe măsură ce copilul se integrează, descoperă lumea şi mediul înconjurător şi se descurcă singur în faţa noilor provocări. Copilului hiperprotejat îi este blocată libertatea de a greşi şi de a-şi rezolva singur problemele.

De aici, el poate înţelege că nu se va putea descurca niciodată fără îndrumarea mamei sau a părintelui hiperprotector. Astfel, se poate transforma într-un adult imatur şi incapabil de a-şi asuma responsabilităţi.

Au existat chiar şi situaţii în care părinţii au participat la interviul de angajare împreună cu copilul lor (de această dată, tânăr adult) sau au luat parte la negocierea contractului de muncă!

Totodată, copilul nu îşi poate crea un sistem propriu de autodisciplină, părinţii fiind mereu cei care îi organizează activitatea.

Intenţia părinţilor hiperprotectori de a-şi feri copiii de stres şi disconfort are exact efectul opus. Copilul este supus presiunilor părinţilor, creându-se, de fapt, un context stresant.

Acest context conduce la nefericirea copilului, care, mai târziu, poate chiar să sufere, de depresie. Între alte efecte negative, pot fi menţionate retragerea copilului faţă de ceilalţi şi chiar probleme de relaţionare şi de comportament la şcoală sau în alte grupuri. Mai mult, se poate întâmpla ca el să-şi manifeste agresivitatea faţă de părinţi printr-un comportament rebel.

 

Tot mai multe mame sunt aproape obsedate de igiena copilului. Copiii sănătoși sunt crescuți într-un mediu aseptic?

E.I.M.: Cred că această idee de a creşte copiii într-un mediu aseptic pentru a fi sănătoşi este rezultatul isterizării societăţii în ultimii ani, cu privire la sănătatea copiilor, care alimentează şi amplifică temerile părinţilor.

Un număr foarte mare de cercetări a confirmat că expunerea timpurie a copiilor mici la aşa-zişii microbi buni conduce la dezvoltarea naturală a sistemului imunitar şi scade probabilitatea de a avea alergii sau de a se confrunta cu boli autoimune mai târziu. Sistemul nostru imunitar este foarte puţin dezvoltat la naştere.

De aceea, este nevoie ca organismul nostru să poată să facă diferenţa între microbii buni nepatogeni şi cei patogeni, pentru ca sistemul nostru imunitar să se întărească. Putem face acest lucru prin expunerea copilului la bacteriile şi viruşii din natură, care sunt inofensivi şi nu îi pun sănătatea în pericol.

De exemplu, astfel de bacterii, viruşi sau microbi, trăiesc în pământ, pe plante sau pe animale. Putem lăsa, aşadar, copilul să se joace pe pământ, pe iarbă, cu nisip sau cu animalul de companie etc., fără a ne face prea multe griji că s-ar putea îmbolnăvi.

Viruşii, bacteriile şi microbii de la alţi oameni bolnavi sunt agenţii patogeni care l-ar putea îmbolnăvi şi de care este nevoie să îl ferim. De aceea, e necesar să păstrăm acea igienă personală zilnică de bun simţ, inclusiv să ne spălăm cu toţii pe mâini, în special copiii, după ce mergem cu mijloacele de transport în comun sau când împărţim spaţii şi activităţi cu mai multe persoane.

 

Cum creștem copii echilibrați, independenți și cu un sistem imunitar bun?

E.I.M.: Răspunsul poate fi definit, foarte pe scurt, astfel: să-i lăsăm să exploreze mediul atât la nivel fizic, cât şi emoţional, fără intervenţia continuă a vreunui adult. Pentru a deveni independenţi, încrezători şi echilibraţi, este nevoie ca ei să încerce noi activităţi şi să îşi asume riscuri şi responsabilităţi pe măsura vârstei lor.

Este în regulă ca ei să cadă, să greşească, să experimenteze deziluzia, tristeţea, respingerea din partea celorlalţi sau alte sentimente negative. Aceste lucruri fac parte din viaţă şi fiecare dintre noi se întâlneşte cu astfel de situaţii la un moment dat.

Protecţia excesivă nu ajută la adaptarea copiilor la viaţă, ci îi aruncă dintr-odată, când părinţii nu îi mai pot proteja, în situaţii nemaiîntâlnite de ei, neştiind ce să facă şi cum să reacţioneze, pentru că nu au avut ocazia să înveţe să se descurce singuri.

Chiar dacă vă este frică să nu se rănească în timpul activităţilor sportive, cum ar fi alergatul, mersul pe bicicletă, căţăratul sau patinajul, sau atunci când învaţă să folosească obiectele ascuţite, sau focul, amintiţi-vă că acestea îi învaţă pe copii să îşi asume riscuri mici şi le oferă oportunitatea de a-şi dezvolta competenţele sociale.

Cercetătoarea Ellen Sandseter, de la Universitatea Queen Maud, din Norvegia, confirmă că, prin aceste activităţi, copiii sunt pregătiţi pentru marile provocări din viaţă şi devin adulţi independenţi şi cu mai puţină frică.

Atunci când copilul trece printr-o situaţie dificilă, are o problemă sau trăieşte sentimente negative, este bine să fiţi alături de el, să îl încurajaţi, să discutaţi şi să găsiţi o soluţie împreună, fără a lua vreo decizie, a acţiona sau a gândi în locul lui.

Foarte important pentru echilibrul emoţional al copilului este ca acesta să ştie că este iubit, dar şi că părinţii lui au încredere în el.

 

Elena-Irina Macovei este psihoterapeut în practică privată, doctor în sociologie. Lucrează în psihoterapie individuală, de familie şi de grup, cu formare în psihoterapie ericksoniană şi hipnoză clinică. De asemenea, este hipnoterapeut şi membru al Asociaţiei Europene de Hipnoză. Este psiholog la Universitatea din Bucureşti, cercetător asociat la Laboratorul de Psihologie Socială şi Studii Interdisciplinare (LPSSI) al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi; 0742.556.775, [email protected]

Foto: Shutterstock