Ce se întâmplă cu fiul când, după divorț sau decesul mamei, tatăl începe imediat întâlnirile

Mama a decedat sau și-a părăsit familia. Tatăl, la scurt timp, începe să se întâlnească cu diferite femei pe care le aduce acasă, iar băiatul lui le cunoaște. Cum afectează asta relația părinte-copil? Ce impact are asupra micuțului și ce adult va deveni el? Detalii de la psihoterapeutul Roxana Arion.

 

Cum e afectată relația tată-fiu

Pentru a dezvolta conexiuni umane, avem nevoie de: dragoste, atenție, empatie, respect, afecțiune, înțelegere și îndrumare. Există două forme de relaționare cu ceilalți: prima formă se referă la intimitate, cea de-a doua – la conexiunile sociale.

De obicei, relațiile intime sunt cele cu familia, partenerul, prietenii apropiați, iar în cadrul relațiilor noastre intime, simțim același tip de conexiune pe care o avem cu mama sau cu tata.

Pierderea unui părinte la o vârstă fragedă reprezintă cea mai dramatică sursă a capcanei abandonului. Așa se explică cum moartea unui părinte, boala, separarea și divorțul sunt traumele abandonului din copilărie.

O copilărie traumatică poate avea consecințe devastatoare asupra vieții ulterioare de adult, dezechilibrându-ne atașamentul față de persoanele cu care relaționăm.

Iar aceste consecințe pot fi datorate faptului că rănile vechi, neintegrate, nu sunt uitate niciodată. Ele sunt depozitate în psihicul nostru și așteaptă o nouă violență venită din exterior care să întrețină suferința.

Pentru că, la drept vorbind, nu ceea ce spune sau face celălalt ne dezechilibrează, ci faptul că atinge un punct sensibil, deja rănit, că răscolește sau reactivează o rană mai veche și care devine insuportabilă în acel moment.

Pierderea unei legături afective (decesul mamei sau că aceasta a ales să-și părăsească familia)  este resimțită de partener și copil – în egală măsură – la nivel cognitiv, afectiv, fiziologic, comportamental, ca o suferință, un abandon sau o trădare.

Generează anxietate, tristețe, iar ambele au potențialul de a stârni furie. Suferința se va transpune în tată și, implicit, se va oglindi în copil, trăită ori ca un doliu rece și greu de suportat, fie sub formă de resentimente, violențe ascunse sau agresivitate negată.

Aceste trăiri ale adultului pot fi amplificate de modalitatea personală de interpretare („Mi-am pierdut soția/mama copilului“, „a plecat prea devreme, ne-a lăsat“ sau „ne-a făcut una ca asta, ne-a părăsit“).

În cazul decesului, deși moartea este procesul final de evoluție, ea nu se transpune doar în termeni de finalitate, ci ține și de imprevizibil.

De aceea, poate fi interpretată ca nedreaptă, nemiloasă, bruscă, brutală sau lentă, inexorabilă – de unde probabilitatea mare de blocaj în furie și agresivitate negată.

Familia de bază capătă acum o nouă configurație. Triangulația tată-mamă-copil se destabilizează prin dispariția mamei, cea care întreținea legăturile afective soț-soție, mamă-copil, întreținând iubirea și asigurând baza protecției, apărării, pazei și satisfacerii nevoilor.

De aici și tumultul emoțiilor intense și necesitatea reconstruirii relației tată-copil, lezată și suferindă. Dinamica dintre cei doi parcurge un ritm diferit, în funcție de disponibilitatea de susținere a adultului și de vârsta la care se află copilul: copil mic, preadolescent sau adolescent, pe de o parte, iar pe de alta, datorită relației tată-băiat, care are o componentă comună.

Ambii fiind de sex masculin vor fi centrați mai puțin pe ascultare și mai mult pe găsirea soluțiilor pentru dificultățile prin care trec.

Tatăl – îngenuncheat de suferință, evident, blocat în furie – va căuta soluții mai puțin funcționale de a trece „peste“ pierdere.

Despre dinamica părinte-copil cunoaștem că, spre finalitatea preadolescenței și la adolescent, în perioada 11-20 ani, rebeliunea și ambivalența sunt prezente fără doar și poate în relația cu părinții, dar și probleme de identificare sexuală, complexul lui Oedip fiind reactualizat.

Este acea perioadă în care se construiește, pas cu pas, conștientizarea bazei de siguranță ce își are ca finalitate optimă separarea tânărului, în devenire adult.

În cazul copilului mic, 0-10 ani, unde schema cognitivă centrală se formează până la vârsta de șapte ani, dinamica este diferită, la copilul mic trauma pierderii se procesează în adolescență, pentru că el nu are dezvoltare cognitivă.

 

Ce impact are asupra fiului

Alegerea tatălui de a începe să se întâlnească cu diferite femei pe care le aduce acasă, iar băiatul le cunoaște, este, de fapt, faza de reacție a separării percepute ca abandon („A plecat prea devreme, ne-a lăsat“, „mi-a făcut ea una ca asta, nu avea niciun drept“),  pierdere care a declanșat furie și resentimente ce nasc comportamentul de dating agresiv.

Or, în acest caz, sunt afectate ambele relații: și cea de cuplu, și cea parentală. Deși tatăl poate explica prin diverse argumente prezența partenerelor, ce înțelege fiul se traduce prin: „Nu simți!“, „și dacă simți, nu arăta!“.

Copilul învață astfel să trăiască tristețea prin furie, inconștient înțelegând că, oricum, toate femeile pe care le va cunoaște ulterior în viața sa de adult, în relație, îl vor abandona.

 

Ce adult va deveni băiatul

Modul în care a perceput experiențele de viață, la care s-au adăugat și sensibilitatea, disponibilitatea și atenția tatălui rămas ca model, îi vor contura fiului stilul de atașament.

Iar atașamentul față de o persoană este cel care ne oferă baza de siguranță de care avem nevoie pentru a fi fericiți, curioși și creativi.

În general, cu cât mai devreme a venit pierderea, cu atât mai puternică va fi capcana abandonului și mai vulnerabil copilul.

Dacă fiul, la momentul pierderii, este preadolescent sau adolescent, tot ce e posibil ca un caracter inconsecvent al tatălui, angrenat în multiple relații, să-l conducă treptat spre un stil de atașament anxios.

Cum în cazul copilului mic, distanța, rigiditatea și insensibilitatea vor dezvolta un adult cu un stil de atașament evitant.

În ipostaza adultului cu un stil de atașament anxios, el va fi dornic de intimitate, deosebit de preocupat de relațiile sale, în permanență gelos și îngrijorat în legătură cu capacitatea partenerei de a-l iubi la fel de mult, își va face griji în mod excesiv cu privire la posibilitatea ca ea să moară sau să dispară.

Va căuta în mod inconștient partenere care să-i confirme schema cognitivă („Ceva nu e în regulă cu mine“) și care, ulterior, să-l abandoneze.

În cealaltă posibilă alternativă, cea a stilului de atașament evitant, copilul devenit adult va căuta în permanență limitarea apropierii de parteneră („Mai bine abandonez eu, decât să fiu abandonat“), confirmându-și schema cognitivă de bază („nu merit să fiu iubit“).

 

Comportamentul sănătos al tatălui față de fiu

Pentru a se dezvolta psihologic armonios, orice copil are anumite nevoi: siguranță de bază, inter‑relaționare umană, autonomie, stimă de sine, exprimare de sine și limite realiste.

O relație  tată-fiu este sănătoasă în momentul în care, deși invadată de suferință, se ține cont de nevoile copilului și se parcurg etapele travaliului de doliu, ajungând la integrarea sa.

Acest lucru e benefic atât pentru tatăl, cât și pentru fiu, indiferent de vârsta copilului, pentru conturarea unui stil de atașament securizant.

De aceea, prioritară este securizarea relației părinte-copil, fără expunerea acestuia la relațiile intime ale adultului.

 

Roxana Arion este psiholog clinician specialist, psihoterapeut, 0768494914. [email protected], www.roxanaarion.ro

Foto: Shutterstock