Cine mai voteaza pentru casatorie?

Oare casatoria e obligatorie? Daca a fi in cuplu, casatorit, este idealul vietii personale, atunci de ce divorteaza asa de multi oameni? Sa fie oare o varianta care nu se potriveste tuturor?

Sincer, vazand cati oameni de 30 si ceva, aproape 40 de ani (grupa mea de varsta, a amicilor mei apropiati) divorteaza – si cu ce stres: imparteala averii, parenting dificil…  of, Doamne! –, incep sa ma intreb mai atent ce i-a facut sa se casatoreasca (azi, cand uniunile libere sunt mai la moda decat oricand)  si cum au ajuns in punctul in care uniunea lor nu mai are nicio speranta.

Probabil ca imi adresez eu mai multe intrebari decat ei, fascinata cum sunt de felul cum oamenii evolueaza interior si mai ales cum iau decizii (si, oricum, in toiul unui astfel de iures cine mai are chef de intrebari abstracte cu privire la sensul vietii in doi, spirala degradarii relatiei etc., etc.)

Dar raspunsurile nu sunt deloc simplu de gasit. Asa ca m-am decis sa adun confesiuni de la prietenii mei casatoriti/divortati, spre a vedea in ce masura considera ei ca unirea lor pe termen lung e idealul in viata.

„Suntem facuti pentru cuplu…“

Cel putin, asa afirma intr-un interviu pe teme de cuplu Augustin Cambosie, psihanalistul simpatic pe care il mai cititi si pe site, si in cartea recent editata de mine alaturi de editura Trei.

Oare? Atunci cum ramane cu cei care trec prin diverse relatii pe care nu ajung sa le duca la altar (din diverse motive, unul important fiind acela ca nu sunt convinsi ca vor sa ajunga la altar cu vreun cineva din cei „incercati“). Sau cu cei care au facut o data pasul, au divortat, dar nu mai vor sa se casatoreasca din nou?

Ba, mai mult, prefera o viata de semicelibat, pe care o considera mai lipsita de stres (daca nu avem nimic de impartit, nici nu ne vom bate capul cu „cine ia cainele comun sau masina achizitionata impreuna, pe credit“). Poate ca celibatul are avantajele (si dezavantajele) sale. La fel si casnicia.

In cartea provocatoare intitulata Going Solo, sociologul american Eric Klinenberg aduna confesiuni ale oamenilor necasatoriti, casatoriti sau divortati, spre a face o radiografie a societatii americane din punctul de vedere al moravurilor.

Experientele americanilor nu sunt prea diferite de ale europenilor sau est-europenilor. Din cartea sa aflam ca oamenii se casatoresc cu aceleasi iluzii si sperante si se despart din aceleasi motive… cam ca peste tot in lume. Stigmatul care apasa asupra celibatarilor („are vreo problema daca pana la varsta asta nu s-a insurat“) si a femei­lor singure (mai dur) e cam la fel peste tot.

Putine sunt diferentele culturale cu adevarat relevante (poate faptul ca americanii se casatoresc mai des intr-o viata decat orice alt popor sa fie una din diferente; dar cine stie daca asta nu se datoreaza marketingului intens de care are parte nunta in media si cultura americana?! Toate filmele romantice par sa se incheie la altar).

Ceva s-a schimbat insa: insatisfactia mariajului, daca este recunoscuta, este conditia sine qua non a dizolvarii acestuia. Scrie Eric Klinenberg: „Cu ceva vreme in urma, daca cineva nu era multumit de sotul sau de sotia sa si voia sa divorteze, trebuia sa-si justifice decizia. Azi, e invers: daca nu esti implinit in casnicia ta, trebuie sa-ti justifici ramanerea, din cauza presiunii culturale mari in directia cautarii fericirii personale“.

Cu toate acestea…

… „idealul atingerii securitatii prin intermediul mariajului si al legaturii cu un partener intim ramane fundamental in cultura noastra si este inculcat in mintea celor tineri“, scrie sociologul. Putini sunt cei care stiu sigur ca vor altceva. Cum ar fi psiholoaga Bella de Paulo, care alimenteaza pe psychologytoday.com, un blog dedicat celibatarilor.

„Mereu am trait singura si nu am aspirat la altceva“, spune ea. „Nu cred ca a fost un moment in care sa nu fi realizat ca imi place sa traiesc singura. Asa sunt eu. Nu ma voi schimba.“ De la cineva cu o diploma in psihologie la Harvard, certitudinea aceasta atat de puternica face impresie, nu?

Cu alte cuvinte, iata pe cineva care stie ce vrea, chiar daca este o optiune in afara normei sociale dominante. Si care nu se teme sa articuleze opinia disidenta (si, nu, nu e nici urata!). Se pare ca tendinta de a trai singur, cu sau fara o casnicie la activ, se raspandeste in tarile dezvoltate.

Pana acolo, incat arhitectilor li se cere sa conceapa locuinte adecvate, mai potrivite pentru o singura persoana, cu stil de viata dinamic, decat familiilor care, dupa cum stiam noi, sunt baza societatii. Mai sunt ele oare?

Sunt multe, foarte multe de discutat pe acest subiect incitant. Poate ca mariajul este doar o varianta dintre mai multele variante posibile de viata. Cu siguranta, realitatea psihologica si sociala este mai complexa si mai nuantata decat ne-o prezentau parintii nostri la un moment dat drept normala („te ma­riti si tu, faci si tu un copil“ etc.).

Azi, oamenii aleg mai des decat oricand in istorie sa traiasca singuri si chiar sa imbatraneasca singuri (parca devin mai constienti de stresul pe care il presupune viata in doi si nu o mai idealizeaza).

Si, cu sau fara copii, se gandesc mai profund la implicatiile deciziilor lor personale. Nu pledam pentru niciuna din variante (singur sau casatorit), dar credem ca e timpul sa ne adresam niste intrebari cu privire la ideea de normalitate, asa cum o primim de la generatia de dinainte.