Confesiune: de ce aleg sa nu fiu mama
Opinii si sentimente care sunt deseori tabu: femeile care nu vor copii au si ele dreptul sa fie ascultate.
„Ei, bine, recunosc ca ma provocati! Pentru ca eu aleg sa nu am copii si, in sistemul meu de valori, asta e bine si nu am nicio indoiala ca e asa, o dovada ca strugurii sunt acri. Am avut ocazia de a avea copii, dar am simtit de fiecare data ca nu. Nu, pur si simplu! Fara argumente, o decizie simtita, nu gandita.
Pe la 33 de ani (acum am 36), mi-am pus serios intrebarea, pentru ca stiu ca va veni o varsta cand alegerile noastre din viata trebuie asumate. Si la cei 33 de ani lucizi ai mei am simtit tot ca… nu.
Sa nu ma intelegeti gresit! Am cea mai mare admiratie pentru cei care aduc pe lume copii. Mi se pare ca e alegerea cea mai generoasa, mai revolutionara, mai inteleapta. Dar numai daca e o alegere a lor.
Daca vad (si vad destule astfel de cazuri la amicele mele) ca cedeaza presiunii familiei, ca devin disperate ca inainteaza in varsta etc. si iau decizii emotionale, atunci asta ma intristeaza.
Cred ca a avea copii trebuie sa fie o alegere rationala. «Daca te gandesti prea mult, atunci ajungi sa nu-i mai faci», imi zicea deunazi cineva, la o discutie pe tema asta. Corect! Daca asta e concluzia la care ajungi dupa o indelunga gandire, analizand propria viata si optiunile curente si viitoare, bun, nu trebuie sa te explici!
Mi se pare corecta concluzia, dar nu accept nuanta inclusa («nu mai gandi atata si fa-i», adica «fa-i fara sa gandesti» sau cum?! Ce aiureala!). Un copil e o responsabilitate enorma. Eu am decis ca nu mi-o pot asuma si nu vreau sa dau socoteala nimanui.
Am crescut alaturi de sora mea si de o mama epuizata de munca, de propria ei relatie proasta cu tata. In final, au divortat, cand eu aveam 16 ani. Eram marisoara, sor-mea era la gimnaziu. Am vazut in mama o femeie fara mare viitor (nu s-a recasatorit). I-a fost mult mai greu decat tatalui meu, dupa divort.
El s-a recasatorit si are acum un copil de 14 ani (ca asa umbla vorba, trebuie sa faci cate un copil de fiecare data cand te casatoresti, nu?). Sunt psiholog si, printre statisticile pe care le citesc, vad ca, in general, femeile isi pierd stabilitatea si statutul odata cu divortul, mai ales daca au si copii.
Call me a feminist, dar e foarte nedrept. Barbatii se recasatoresc mult mai repede si mai usor, o femeie care are copii isi va gasi mai greu un sot, pentru ca el va sti, instinctiv, ca atentia ei este «confiscata» de copii. Ca asa e legea Naturii. In natura, masculii multor specii ucid puii femelelor, pentru ca acestea sa-i accepte sexual.
Din fericire, nu suntem ursi sau lei, dar biologia ne determina, subteran, si pe noi, oamenii. Stiu si femei cu copii recasatorite cu succes, dar mult mai putine. Or, adevarurile acestea trebuie spuse.
Femeile sunt, in continuare, stigmatizate daca nu au copii, se pune presiune pe ele. Si eu aud de la mama, indiferent cate discutii as avea cu ea, aceleasi clisee: ca voi imbatrani singura, ca voi regreta.
Nu cred! Cred ca asta e o mentalitate invechita, care trebuie aruncata la gunoi. Fiecare e responsabil de propria viata, inainte de orice.
Si e liber sa refuze responsabilitati pe care nu le simte ale sale. Nu oricine e facut pentru a fi parinte, cum nu oricine e facut sa fie… manager. Cred ca se idealizeaza destul de mult acest aspect al vietii.
Eu, in cabinet, aud si mame epuizate de rolul lor, acrite, care nu se tem sa spuna ca nu-si dau seama de ce au vrut copii, cand rolul e mult mai putin glamour decat pare la prima vedere.
Daca ai trei copii mici, carora trebuie sa le dai de mancare, sa le speli, sa-i stimulezi permanent si sa mai fii, dupa programul lor, si competenta la munca si, eventual, nevasta…
Daca ne gandim ca nu toti barbatii isi doresc copii, de ce femeile ar fi diferite? Chestia cu instinctul matern e un mit. Unele il au, altele – nu. Punct!
In calitate de psiholog, as vrea sa deculpabilizez femeile care, ca si mine, nu vor copii. Sa le spun ca e alegerea lor, corpul lor, nu al familiei extinse, nu al Patriei sau al Bisericii!
Nu vorbesc aici de femeile care vin la mine traumatizate de ceea ce li s-a spus pentru ca au avut un avort. Asta e alta poveste… Maternitatea este o experienta fabuloasa, da. Pentru cele care si-o doresc si si-o asuma. Pentru celelalte, exista optiuni la fel de atractive.
Libertatea de a face ce vrei cu timpul tau, de a te bucura de relatia plenara de cuplu, de a te rasfata sau de a munci la un nivel foarte inalt. Eu asta simt si nu regret decizia.
Sigur, mai am ani fertili in fata, dar, daca nu intervine ceva cu adevarat revelator in viata mea, prefer sa-mi pastrez optiunile. Si sa calatoresc cat mai mult.“
