Copilul, protectorul parintelui

Parintele iubeste neconditionat, educa, ingrijeste si ii ofera siguranta copilului. Insa anumite situatii duc la o inversare de roluri, cand cel mic isi asuma, fara sa vrea, rolul de protector al adultului. O dinamica cu efecte serioase, de ambele parti.

 

Factori declansatori

Parintele redevine copil din cauza unor rani nevindecate, din copilarie, si cauta, inconstient, sa primeasca un fel de pansament peste acea rana de la copilul sau.

Pe de alta parte, copilul se naste cu instinctul de a indeplini nevoile parintelui, atunci cand acesta i-o cere, chiar si nonverbal.

In alte cazuri, cand parintii se separa sau unul dintre ei moare, mama, pentru ca se simte izolata, coplesita de durere si nu are niciun sprijin, fara sa-si dea seama, isi priveste copilul ca pe un salvator.

 

Rol confortabil pentru parinte

De la cea mai mica varsta, creierul limbic are grija de indeplinirea nevoilor noastre emotionale pentru a supravietui pericolelor fizice si pentru a avea o viata emotionala implinita, care sa ne ajute sa evoluam si sa fim fericiti.

Partea cea mai noua a creierului, neocortexul, gazduieste functiile inalte ale gandirii umane: planificarea, anticiparea consecintelor, controlul impulsurilor etc.

Revenind la acest proces de inversare a rolurilor, nenatural pentru relatia parinte-copil, mecanismul este urmatorul: creierul limbic al parintelui il indruma pe acesta sa isi gaseasca vindecarea emotionala a ranilor vechi.

Initial, creierul limbic al adultului „cauta“ partenerul de viata care sa il ajute sa vindece aceste dureri. Daca el nu este disponibil si parintele simte deschidere emotionala la copil, sistemul limbic se va orienta catre cel mic si va cauta vindecarea la el.

Parintele se simte confortabil in acest rol, daca nu devine constient de proces, fiindca sistemul sau limbic a gasit solutia: copilul ii ofera elementele de care propriii parinti l-au privat in copilarie: intelegere, tandrete, ascultare, salvare emotionala.

 

Efectele schimbului de rol

Copilul se simte impovarat de acest rol, insa, din dragoste pentru parinte, si-l va asuma imediat – initial, „inconstient“ – si se va comporta cu parintele ca un adevarat… parinte: il va proteja de vestile neplacute, va rezolva singur situatii care, in mod normal, au nevoie de implicarea adultului, va „tine casa“, va face gesturi excesive de afectiune etc.

Copilul, de cele mai multe ori, isi pierde inocenta si bucuria de a exista pentru sine, fiindca va trai nu pentru a se dezvolta si pentru a descoperi frumusetea vietii, ci pentru a-si salva si proteja parintele.

Acesta, intrat in rolul de copil, se simte protejat, se agata si depinde tot mai mult de copilul sau, in tot mai multe aspecte ale vietii.

Ori de cate ori copilul incearca sa traiasca si pentru el insusi, parintele devine gelos, considera ca este neglijat si va face tot felul de lucruri pentru a capta din nou atentia copilului.

In ceea ce priveste respectul, nu stiu daca parintele pierde neaparat respectul copilului, desi am vazut acest lucru intamplandu-se de foarte multe ori.

Insa ii pierde increderea ca il poate ajuta la greu. Cand cel mic va avea nevoie de sprijin emotional, creierul sau limbic va cauta acest sprijin fie la alti oameni (copii sau adulti), fie va incerca sa rezolve singur problemele care il macina.

 

Impactul asupra educatiei

Acum nu mai este vorba de educatie, ci de o relat­ie destul de dificila, in care parintele cere atentie de la copil, atentie pe care nu a primit-o in propria copilarie.

Parintele nu mai ofera grija, iubire neconditionata, asa cum este rolul sau natural, ci se transforma in copil si cere…

Iar copilul devine un adult cu nevoi neimplinite, care ofera din dragoste pentru parintele sau, iar educatia si-o face singur, cautand hrana sufleteasca la prieteni, rude apropiate, parinti ai prietenilor sai.

 

Viitorul adult

Acest copil supraresponsabilizat devine imaginea perfecta a omului care ajuta. El va ajuta pe toata lumea, ceea ce este un lucru minunat, insa o va face nu neaparat dintr-o grija constienta fata de semenii sai, ci dintr-un impuls creat in copilarie in relatia disfunctionala dintre el si parinte.

Uneori, va ajuta din teama ca, daca nu isi indeplineste rolul bine stiut, de „ingrijitor“ al cuiva, va fi respins si nu va fi valorizat. Cariera aleasa tinteste aceeasi grija profunda: medic, asistenta, psiholog etc.

In relatia de cuplu, creierul sau limbic probabil ca il va „impinge“ sa isi gaseasca un partener care seamana cu parintele si va repeta acelasi model bine stiut de a-si ajuta partenerul.

Ciudat este ca acest parinte, in relatia cu propriul copil, se va revolta ori de cate ori copilul sau ii va „cere“ atentie si grija, pentru ca el nu a primit aceste lucruri in perioada propriei sale copilarii.

 

Revenirea la o dinamica normala

Tot ceea ce am povestit pana acum se petrece in relatia parinte-copil atunci cand parintele nu devine constient de ceea ce se intampla in relatia lor, cand nu intelege nevoia sa de vindecare emotionala, care trebuie sa aiba loc cu ajutorul unui terapeut, nu a copilului.

De aceea, pentru a reveni la o dinamica fireasca, parintelui ii este utila calatoria emotionala catre copilul sau interior, dezvoltarea personala cu ajutorul careia sa-si vindece ranile prezente si trecute.

In paralel cu acest proces fascinant de vindecare personala, el va gasi resursele pentru a oferi caldura, dragoste si atentie copilului sau.

 

Particularitati in functie de sexul parintelui

Atat fetitele, cat si baieteii isi protejeaza ambii parinti. Insa exista o diferenta in calitatea atentiei din partea baietilor pentru mame si a fetitelor pentru tatici.

Am vazut cum baietei care isi protejau mama in copilarie, la maturitate deveneau acei barbati care complimentau femeile pe care le simteau vulnerabile – un gest frumos, nascut din intentia de a-si face mama sa se simta mai bine.

Sau femei care isi protejasera tatal in copilarie si isi alegeau ca partener de viata un barbat care sa semene cu profilul tatalui;

femei care isi protejasera mama si la maturitate aveau prietene vulnerabile, care nu le daruiau afectiune, atentie, care mai mult le „cereau“ diverse lucruri, dinamica inconstient construita pentru regasirea acelui model de functionare in relatie care le-a devenit natural, ba chiar o trasatura de caracter.

 

„Prietenia“ dintre parinte si copil

Eu nu cred foarte mult in prietenia dintre parinte si copil, indiferent de varsta copilului. Vad orice relatie, deci si pe aceasta, in termeni de conectare, intimitate, afectiune si incredere.

De aceea, cand ne lovim de probleme emotionale sau financiare, este bine sa le spunem copiilor ca trecem printr-o perioada dificila – de exemplu ca, o vreme, ne vom permite sa cumparam mai putine lucruri decat de obicei, asta daca situatia este de natura financiara.

Fara prea multe detalieri ale problemei, care trebuie rezolvata cu sprijinul unui alt adult. Este important ca, dupa ce ii impartasim aceste lucruri, sa ne ascultam copilul, sa ii ascultam ingrijorarile, sa il asiguram ca orice problema are o rezolvare si ca noi, adultii, o vom gasi.

Discutia cu copilul nu trebuie sa dezvaluie teama sau nesiguranta din partea noastra, emotii negative, pe care le vor elibera cu sprijinul unui alt adult.

Iar daca problema este de natura emotionala (despartire, un deces in familie), ii putem spune copilului ca, o vreme, vom fi putin tristi, in acelasi timp avand grija sa ne vindecam durerea cu ajutorul unui prieten sau al unui terapeut, fara a omite momentele de conectare si de veselie cu cel mic.

Nu le facem bine copiilor daca ii impovaram cu emotii „neprocesate“, insa in discutiile cu ei sinceritatea si firescul sunt vitale.

 

De Otilia Mantelers – parenting by connection instructor, trainer de playful parenting, psiholog in formare; Blog Joc si Emotii: otilia-mantelers.urbankid.ro; 0749 316 294; [email protected]