Copilul tău are stil de atașament evitant? Cum îl corectezi
Copiii învață să relaționeze în primul rând în cadrul familiei, iar în funcție de atitudinile părinților atașamentul celor mici se exprimă diferit. Iată ce putem face când copilul nostru manifestă un stil de atașament evitant.
Citește și:
Ea face un copil fără acordul lui. Impactul asupra tatălui și copilului
Nu sunt obraznici, nici rebeli! 5 comportamente ale copiilor care transmit altceva decât crezi
Încă din viața intrauterină copilul este capabil să relaționeze cu persoanele din jur, ce-i drept într-un mod permis de dezvoltarea fragilă.
Odată cu nașterea, sugarului i se deschid noi perspective, se activează noi moduri de obținere a informației, pe care le va folosi pentru a cunoaște și înțelege lumea din jur.
Practic, sugarul vine pe de-o parte cu un set relațional încă de dinainte de naștere și își îmbunătățește capacitatea de relaționare odată cu venirea pe lume.
Mary Ainsworth și John Bowlby au fost 2 psihologi care au studiat îndeaproape această perioadă și au descoperit teoria atașamentului.
Copilul se naște cu o dorință de relaționare, încercând să comunice prin mijloacele pe care le are la dispoziție, având totodată și o viziune îngustă despre lume și, în funcție de atitudinea părinților, își dezvoltă un stil de atașament sigur, nesigur-evitant, nesigur-ambivalent sau dezorganizat.
Stilul de atașament evitant se manifestă prin faptul că acești copii se joacă singuri, nu manifestă vreun regret, vreo supărare sau vreo teamă la plecarea mamei de lângă ei, continuă activitatea pe care o făcea înainte de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și la reapariția mamei, ei o ignoră.
Acest stil de atașament este cauzat de o relație deficitară cu mama sau cu o altă persoană ce îl îngrijește. Având o vârstă foarte mică, copilul vede în mamă două părți principale: o parte bună (care îl hrănește și îi oferă dragoste și protecție) și o parte rea (care nu este prezentă atunci când îi este foame, care îl ignoră, care este stresată sau prea anxioasă atunci când are grijă de el).
Datorită comportamentului părintelui, copilul s-a resemnat cu faptul că mama nu este acolo pentru el, ea nu îl va apăra, nu îi va șterge lacrimile și nu îl va lua în brațe în momentele în care plânge. Nu i-a mai rămas decât să o ignore… pentru el, mama ajunge să fie doar o persoană oarecare.
Pentru că în ochii copilului părinții reprezintă toată lumea, cei care observă la copiii lor un astfel de comportament trebuie să știe că undeva, pe parcursul dezvoltării, copilul s-a simțit neglijat. Datorită acestui fapt, el s-a retras și nu dorește să mai relaționeze pentru a evita din nou o dezamăgire.
Primul lucru pe care noi ca părinți trebuie să îl facem este conștientizarea. Pentru că vrem cu tot dinadinsul să avem un copil perfect, facem greșeala și vedem doar ce vrem să vedem.
Printre lucrurile pe care nu vrem să le vedem se pot ascunde probleme grave. Trebuie, astfel, să încercăm să observăm cât mai obiectiv copilul și să identificăm anumite comportamente anormale.
Trebuie să avem în vedere faptul că această deficiență în relaționare a celui mic nu apare din senin.
Deci, alături de conștientizarea problemei, trebuie să conștientizăm și comportamentul greșit pe care l-am manifestat noi și pe care poate încă îl manifestăm în relație cu copilul.
Faptul că îl lăsăm să plângă, că „poate așa se învață minte să nu mai plângă”, faptul că nu îl ascultăm, faptul că nu ne jucăm cu el, țipăm la el, îl pedepsim etc., toate adunate formează o fundație psihică slabă care se va prăbuși la primul cutremur.
În următoarea etapă vine schimbarea. Este bine să devenim mai buni pe zi ce trece, dar să fim și mai buni când vine vorba de copilul nostru.
Acum este momentul în care este bine să ne schimbăm comportamentul. Acest lucru implică în primul rând îmbunătățirea comunicării.
Atunci când observăm că suntem ignorați de copil, este bine să încercăm să discutăm cu el. Chiar dacă întrebându-l ce a făcut astăzi, el nu ne răspunde, este important să mai încercăm și să ne păstrăm calmul.
Pe lângă vorbire, există și alte moduri de discuții cu copiii. Putem încerca să ne jucăm cu ei, să desenăm împreună cu el, să îl întrebăm ce desenează sau cum se joacă, sau poate chiar să îi cântăm. În fapt, nu este importantă activitatea în sine ci emoția care este transmisă.
În același registru, cel emoțional, cel mic caută recunoaștere și dragoste. Când face un lucru bun este bine să îl lăudăm, să îl felicităm și să ne arătăm aprobarea și dragostea față de ceea ce a făcut.
În cealaltă parte, când face ceva rău, nu trebuie să țipăm sau să îl facem de rușine. Este îndeajuns să îi comuncăm faptul că acel lucru rău făcut îi dăunează lui sau relației dintre noi.
Mergând mai departe, după ce se îmbunătățește relația este important de avut în minte faptul că aceasta trebuie menținută.
Comunicarea este baza și zilnic trebuie să îi arătăm înțelegere și iubire pentru că iubirea este unul dintre cele mai importante ingrediente ale sănătății.
Ca o concluzie, copilul s-a retras parțial din relaționare cu părintele deoarece a avut experiențe dezamăgitoare. Pentru a remedia un atașament evitant trebuie să devenim în ochii copilului un părinte bun și să îi recăpătăm încrederea.
Pe de altă parte, un moment în care copilul este neatent sau foarte captivat de un lucru și nu ne dă atenție, nu poate fi considerat un caz problematic. Cel mai bine este ca, în cazul unor dubii, să vă adresați unui psiholog pentru că este persoana cea mai în măsură să vă ajute.
De Tiberiu Seeberger, psihoterapeut psihanalist în formare
Tel.: 0761.517.763
Foto: 123rf.com
