Cum a evoluat de-a lungul timpul copilăria… în România
Omenirea a avut, de-a lungul vremii, atitudini diferite față de copii și copilărie. În trecut, oamenii își foloseau copiii drept forță de muncă. Azi, nu mai este cazul. O istorie românească a copilăriei face Nicoleta Roman, cercetător și istoric.
Chiar aşa, cum a evoluat copilăria românească?
Nicoleta Roman: A mers înspre o mai mare vizibilitate și, ca să fim sinceri, spre o recunoaștere; un proces care s-a întâmplat peste tot în Europa. Să mă explic puțin.
Citește și:
Alăptatul în public – între legalizare și psihoză
Dacă ne raportăm la Evul Mediu sau chiar la perioada modernă timpurie, nu vom găsi multe referiri la copii sau la viața lor.
Evident, asta nu înseamnă că ei nu există, că nu au experiențe și că nu sunt o parte a societății, indiferent de spațiul pe care îl avem în vedere.
Dacă veți intra într-o mânăstire sau biserică românească realizată în secolul XVII, spre exemplu, și veți privi tablourile votive, îi veți regăsi pe copii alături de părinții lor ctitori.
Pe măsură ce înaintăm în timp, lucrurile se schimbă și se diversifică în același timp. Conceptul de „copilărie“ este o construcție socială și culturală.
Copiii de boieri nu sunt singurii martori ai trecutului, ci cei ai negustorilor, ai orășenilor și ai țăranilor. Și nu numai că-i vedem, dar capătă și voce.
Theodor Vârnav, cu a sa Istorie a vieții mele, este doar un exemplu de copil care la 1845 își caută, prin migrarea din Moldova în Țara Românească, un mod de viață mai bun.
Ca el sunt mulți și istoriile lor, numeroase la final de secol XVIII și început de secol XIX, vor ieși la iveală încet-încet. Apoi, este statul care conștientizează importanța copiilor ca grup social distinct, pentru care sunt întocmite politici referitoare la sănătate, educație și culturalizare etc.
Îşi iubeau românii în mod diferit copiii în trecut?
N.R.: Desigur, este un sentiment care trece dincolo de timp. O disciplinare a etalării sentimentelor în public, exista, fără îndoială, și ținea cont de clasa socială căreia îi aparținea individul.
Dacă veți avea curiozitatea să citiți scrierile memorialistice, veți descoperi această aplecare spre intimitatea căminului, unde manifestările afecțiunii sunt extrem de felurite.
Sabina Cantacuzino, de exemplu, are o serie de medalioane în care se conturează iubirea maternă sau paternă. Sunt modele de mame situate la poli opuși, precum Maria Rosetti și Elena Cantacuzino, prietene bune, de altfel.
Prima, veselă, sociabilă, de o dragoste exacerbată, capabilă să ierte tot, ceea ce s-a văzut mai apoi în personalitatea copiilor ei, deveniți egoiști și capricioși.
A doua, dimpotrivă, severă și reținută, ,,dar iubind mult pe ai ei“. Soțul, George Cantacuzino, era complicele copiilor, părintele bun, care, ,,când simțea că sosește, le șoptea: «Copii, vine Elenca!» și ei ascundeau cărțile oprite, încetau jocurile sau glumele zgomotoase“.
Sau Grigore Lăcusteanu, care-și pierde fiica Eufrosina și pe fiul Alexandru, pentru ca, în final să-i moară și ultimul fecior, Mișu, pe care-l vedea ofițer și căruia îi pregătise o garderobă cu uniforme ,,de toate oștirile armii“.
Suferința îl face să-i transforme camera într-un sanctuar. Totodată, existau, ca și acum, preferințe printre copii, nepoți și rude, în general.
Anica Furduescu, de exemplu, îl iubea cel mai mult, dintre toți nepoții Brătieni, pe Ionel, viitorul ministru. Dar, iarăși, trebuie reamintită o diferență.
În condițiile în care mortalitatea infantilă era extrem de ridicată, în mediile sărace investiția afectivă în copil era ușor diminuată până la vârsta critică de trei ani.
Testamentele, actele de adopție sau de altă natură amintesc „liubovul părintesc“ sau „mângâierea“ oferită de prezența copilului.
Cum era la ţară, să creşti copii, şi cum era la oraş?
N.R.: Desigur, este o diferență semnificativă, deși pentru țările române avem o vastitate a teritoriului agricol, o întârziere a industrializării și periferii ale orașelor care fac destul de bine legătura cu satul.
Datele statistice punctează această preponderență: 78,6% față de 21,4% în 1930; 68,7% față de 31,3% în 1956 și 52,5% față de 47,5% în 1977.
În mod cert, comunismul înseamnă o afirmare a orașului, însă într-o formă coruptă ideologic. Revenind la sat, familiile se bazau pe activitățile agricole, pe prezența bărbatului ca agent economic principal, iar copiii începeau, de cu mult mai devreme, să fie folosiți în diverse munci: la început, pe lângă gospodărie, apoi, la câmp.
Iar dacă vreun boier milostiv nu ctitorise o școală pe moșia sa, accesul la educație era ca și inexistent până spre jumătatea secolului al XIX-lea.
Viața unui copil de aproape 10-12 ani se împărțea între casă, munci gospodărești și libertatea de joacă dată de spațiu. Orașul aducea mai multe posibilități, dar și cheltuieli, iar o diferență de gen și de clasă socială însoțea tot acest parcurs.
În majoritatea familiilor, mai mult sau mai puțin înstărite, cu doi-trei copii, un nou-născut era ,,o nouă gură de hrănit“. Să luăm cazul cunoscutului pictor Nicolae Grigorescu (1838-1907).
Originar dintr-un sat din Dâmbovița, al șaselea dintre cei șapte copii ai unei familii în care mama devine, în câțiva ani după nașterea sa, văduvă, migrează cu toții în București.
Mama lucrează pe post de cusătoreasă, iar surorile urmează aceeași cale; un frate mai mare, ucenic. El, de la zece ani, intră la un iconar, însă nu învață propriu-zis, mai mult fură meserie.
Și asta, pentru că acesta îl punea să curețe prin casă, prin atelier, să facă diverse treburi mărunte. Are singur inițiativa de a picta icoane naiv și a le duce în piață să le vândă.
Când i-a dat primii bani câștigați altfel mamei, ea l-a sărutat și a plâns într-ascuns. Iar el, în scrierile de mai târziu, își amintea că aceea a fost cea mai fericită zi din viața sa, pentru că ,,eram mare – aduceam parale în casă, bucurie la ai mei“.
Printre boieri și chiar negustori, situația era cu totul alta. Copilul creștea într-un mediu protejat, mai închis, în care timpul său se împărțea între educația dată de un preceptor, un timp liber alături de cei de o seamă cu el, și călătorii alături de părinți.
La sat și în mahalale, era un agent participativ în economia casei inclusiv sau, mai ales, prin munca fizică depusă, în timp ce la oraș și în cadrul elitelor, se investea în abilitățile sociale, maniere și educație, ca porți către prestigiu și afirmarea sa și a familiei.
Ce putem învăţa din istoria comunistă a copilăriei? Abandon, instituţionalizare…
N.R.: Aici, cred, lucrurile ar trebui văzute într-un echilibru. Există, pe de o parte, o specializare a instituțiilor pentru copii:
creșe, leagăne, grădinițe, case de copii (pentru preșcolari; mixte cu școală ajutătoare etc.), licee de mai multe tipuri (industrial, industrial-tehnic, agro-industrial, silvic etc.) și exemplele pot continua, venind toate pe o dezvoltare care începuse în interbelic.
Bineînțeles, această specializare urma să ajute proletarul să facă mai bine față cerințelor regimului și să se asigure o productivitate continuă; în fond, cantitatea este ceea ce conta în comunism.
Abandonul infantil este, se știe, un fenomen urban, iar industrializarea forțată nu a făcut decât să împingă și mai mult individul spre această opțiune.
În plus, politica pronatalistă, ce urmărea creșterea demografică, nu a avut în vedere copiii care nu corespundeau unor anumite standarde, neexistând programe pentru cei care aveau deficiențe sau mici probleme medicale.
Era nevoie de o investiție financiară pentru a veni în ajutorul acestor copiii, iar statul nu era dispus să o facă. Și, astfel, ajungem la categoria copiilor numiți „irecuperabili“, aglomerând instituții menite să-i ocrotească, dar care-i lăsau să moară prin neglijență și indiferență.
Cu alte cuvinte, multe instituții, mulți copii, dar un interes împărțit inechitabil. Și așa s-a ajuns la o mortalitate infantilă ridicată în perioada comunistă, în special în rândul copiilor din instituțiile de asistare și la „faima“ care ne precede azi în Occident.
Vaccinarea e din nou un subiect foarte hot. Care este istoria acestui gest medical în Ţările Române?
N.R.: Este un program care s-a impus greu la nivel național și care a fost demarat la jumătatea secolului al XIX-lea. Un spațiu vast, puțini medici (majoritatea străini), reticența părinților, fonduri scăzute.
Sună cunoscut, nu? Vărsatul era principala boală care afecta copilul și se alătura ciumei și holerei în imaginarul populației, care încerca să-și explice suferința și numărul mare de morți prin pedeapsa divină.
La București, la 1800, este aplicat primul vaccin; destul de repede față de Anglia, unde Edward Jenner îl crease (1796). Este promovat, în mod firesc, de către medici, dar și de reprezentanți ai Bisericii.
Doctorul Constantin Caracaș, care avea atât experiența Capitalei, cât și a situației din teritoriu, arăta că, deși natalitatea este mare, supraviețuirea copiilor este periclitată de condițiile de trai și ,,prejudecățile părinților și babelor“, prin ultima categorie înțelegând doftoroaiele și descântătoarele.
Iar acest lucru s-a observat în momentul în care a început implementarea programului. Pentru că medici erau foarte puțini și mai ales în orașele reședință de județ, s-a hotărât deplasarea lor în zonele rurale.
Autoritățile locale trebuiau să închirieze un local într-o comună, iar părinții din satele învecinate trebuiau să vină cu copiii la vaccinare. Bineînțeles, totul a fost relativ.
S-au încercat și alte soluții: mergerea din sat în sat (din 1842), instruirea învățătorului de către doctor asupra metodei etc.
Prin 1845, statul tipărea 25.000 bilete de vaccinare, pentru că aceasta era cifra pe care aprecia că o poate acoperi în rândul copiilor.
La sat era marea problemă: părinții nu aveau timp de atâtea munci, nu aveau încredere în medic preferând respectarea unui calendar popular și a practicilor care-l însoțeau (cele trei zile ale bubatului), dar mai ales nu aveau bani pentru medicamente și plata doctorilor.
Prin 1850, era deja clar că există o diferență între părinții care doreau să vină să-și vaccineze copiii, dar nu puteau sau amânau, și cei care se opuneau.
Pentru primii, soluția a fost acceptarea folosirii unor „buruieni“ cu rol de calmare, până când medicul putea veni la fața locului; pentru a doua categorie, ștraful sau amenda. Și aceasta, pentru că puneau în pericol pe alți copii.
Ce însemnau, pe vremuri, pedeapsa şi recompensa pentru un copil?
N.R.: Ca și acum, modalități de disciplinare a sa, folosite atât acasă, cât și în public. Pedeapsa, atât morală (prin ceartă verbală sau mustrare) cât și fizică (bătaia), trebuia explicată astfel încât copilul să-și înțeleagă greșeala; altfel, era doar un act de putere fără efect.
Legislația școlară de final de secol XIX, început de secol XX a instrumentalizat pedeapsa, pentru a-i inocula elevului un sentiment de rușine socială.
Exista mustrarea, arestul și eliminarea sau exmatricularea, cum am numi-o azi. Mustrarea în fața colegilor sau a părinților putea fi mai eficace decât simpla bătaie, destul de întâlnită la profesori.
Amintiți-vă de Domnul Vucea, care era de acord ca supraveghetorul clasei să urmeze ideea „ochii pe carte, gândul la lecție, liniște profundă și făr’ de mișcare.
Cinci dintr-o dată și oprit!“. Iar „cinci dintr-o dată și oprit“ însemna că cel ce mișca o mână, întorcea capul sau vorbea cu vecinul, primea cinci nuiele la palmă și ajungea la arest până noaptea.
Recompensa venea pe aceeași direcție, a primirii unui beneficiu pentru un lucru bine făcut; însă, dusă la extrem, ajungea să fie folosită de copil ca o modalitatea de dominare a celor din jur.
Cum a evoluat, în linii mari, educaţia?
N.R.: De la fără școală, la un sistem care acoperă aproape întreaga țară; și nu e puțin lucru, întrucât numărul analfabeților a fost extrem de ridicat în secolele XIX-XX.
Apoi, învățământul pentru fete, care este mai întâi acceptat la nivel de pension și ulterior de formare profesională în meserii care țin de casă, sănătate, asistență socială și instrucție a copiilor.
Specializarea a urmat în mod firesc, precum și dezvoltarea în paralel a unui învățământ de stat și a unuia particular. Racordarea la Vest a venit treptat.
Nicoleta Roman este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din București, editor al volumului Copilăria românească între familie și societate (secolele XVII-XX), Nemira, 2015. Ultima lucrare publicată este „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine“. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, 2016.
Foto: Shutterstock
