Cum simtim nevoia de a iubi?

Iubire, iubire, te iubesc atat de mult… Este oare sigur acest lucru? Suntem inca gata sa ne indragostim, sa ne lasam invadati de celalalt, sa „uitam de noi“, intr-o societate care asimileaza legatura sentimentala cu o dependenta afectiva?

Ea iese in oras de cel putin trei ori pe saptamana. Adesea, iubitii de ocazie mai stau. Cateva saptamani, cateva luni. Destul de rar raman mai mult alaturi de ea: „Uit si eu de mine si, foarte repede, ma sufoc“. Nu s-a indragostit de prea multe ori si nici nu-si face griji: „Ma simt bine singura si oricum nu am timp suficient“. Intre munca, iesirile cu prietenii si cursurile de Pilates, nu-i mai ramane mult timp la dispozitie. De altfel, S., 35 de ani, spune ca este fericita astfel.

Sunt din ce in ce mai multi cei care isi asuma acest statut si chiar reusesc sa starneasca invidii: „Prietenele mele casatorite isi petrec timpul plangandu-se de obligatiile pe care le au. Ele sunt geloase pe libertatea mea. Nu sunt asa de sigura ca dragostea si cuplul mai continua sa reprezinte idealurile spre care aspira generatia mea. Cand ma satur sa fiu doar cu mine, atunci gasesc pe cineva“, marturiseste M., 40 de ani.

UN SENTIMENT INDISPENSABIL

Aceste atitudini se lipesc perfect de discursul foarte contemporan axat pe grija de sine: „Infloriti, deveniti cei mai buni, descoperiti cine sunteti, simtiti-va bine cu voi insiva“. Or, a imprumuta aceasta directie nu faciliteaza intalnirea, intrucat a „te indragosti, inseamna a lasa sa cada toate zidurile, a lasa garda jos, a nu te mai preocupa de sine si a accepta ca celalalt sa devina centrul lumii tale interioare“, ne asigura psihiatrul si psihanalistul parizian Patrick Lambouley. Pentru a se face simtit, sentimentul are nevoie ca noi sa ne desprindem de noi insine, sa fim pregatiti sa ne lasam invadati de celalalt.

„Ce face? Ce gandeste? Unde este?“ Intrebari imposibile daca suntem plini de sine. Si, de altfel, cum sa acceptam sa ne pierdem suveranitatea, stapanirea de sine, intr-un univers in care necesitatea de a fi cel mai bun este mereu pusa pe primul plan? Pentru unii, a-si asuma riscul de a fi respinsi de cel sau cea de care sunt indragostiti este de neconceput.

Ei prefera sa fie iubiti decat sa se indragosteasca, atat de mult le este frica sa nu depinda de celalalt, sa fie uitati sau detestati. Dragostea le pare un sentiment periculos. Ei aleg deci sa treaca peste el si compenseaza cum pot – de exemplu, investind si urcand in ierarhia muncii.

Suntem oare de gheata? Nu este foarte sigur acest lucru, in trucat semnalele sunt contradictorii. Piata „sufletului pereche“ explodeaza: site-urile de intalnire, retelele sociale pe internet, site-urile celibatarilor, speed dating-ul… Si, in opinia psihologilor, plangerile legate de solitudine si de cautarea disperata a sufletului-pereche alimenteaza esentialul monologurilor de pe canapelele din cabinetele de terapie.

Nu e nimic optimist aici. Daca exista suferinta si frustrare, este din cauza ca, de la inceput, suntem cu totii facuti sa iubim si sa fim iubiti. Suntem „structural predispusi spre dor“, explica psihanalista Pauline Prost. „Omul este astfel facut incat are nevoie de celalalt pentru a supravietui, inca de la nastere“. Toate experimentele au demonstrat ca, intr-adevar, chiar daca este bine hranit si ingrijit, un sugar nu poate supravietui fara afectiune.

Dar, atentie la exagerari! In opinia Paulinei Prost, a suprainvesti afectivitate in propriii copii poate face ravagii in dezvoltarea viitoarei lor atitudini in dragoste: „Unii adulti au fost atat de mult sufocati cu iubire in copilaria lor, incat nu au mai putut gasi in ei spatiu pentru dor, acea senzatie de vid interior care ne permite sa ne indragostim. Parintii lor s-au dedicat atat de mult lor, le-au devansat atat de mult dorintele, i-au lasat sa se scalde atat de mult in fericire, adica in satisfactie, incat le-au inchis usa sentimentelor“.

M. are 38 de ani si „cauta“. Cel putin de doua ori pe saptamana. „Brunete, blonde, roscate… Caut pe net sau «agat» in baruri.“ Dar, in anumite seri, el vrea „sa uite de toate astea“. Este obosit, un pic dezgustat. „Din ce in ce mai des, incurc prenumele. Totul este atat de confuz. Adesea, am impresia ca femeile seamana toate intre ele si ca este mereu acelasi lucru.“

Spune ca s-a saturat sa se intoarca singur acasa in zorii zilei, ca i-ar placea sa se indragosteasca, sa gaseasca una care sa „iasa din multime“, dar acest lucru nu se intampla. „Multi pacienti nu suporta ideea vidului“, constata psihiatrul si psihanalistul Didier Lauru. „Internetul si iesirile in oras faciliteaza aventurile de o seara.

Dar incepand din momentul in care relatiile sunt doar sexuale si consumeriste, sansele de a iubi sunt nule, pentru ca nu mai ramane loc pentru sentimente.“ A ne indragosti necesita perioade de vid, faze solitare si melancolice, episoade „gri“, triste, plictisitoare. Astfel, cei care trec de la o persoana la alta si care isi ocupa frenetic gandurile si zilele pot, cu mare dificultate, sa simta acest sentiment.

MITURI TENACE

„Opinia comuna este aceea de a crede ca vine de la sine, ca iubirea sa triumfe in armonia sexuala, si ca este orizontul fericirii. Dar este o pseudoevidenta, pe care o vad dezmintita in fiecare zi, in timpul sedintelor de terapie“, afirma Pauline Prost. „Dorinta si sentimentul nu fuzioneaza decat sporadic. Unii nu ajung niciodata – in ciuda libertatii sexuale si a evolutiei societatilor noastre occidentale – sa asocieze dragostea cu sexualitatea.“

Dupa cum explica psihanalista, „dragostea si dorinta au in comun dorul, dar marea diferenta este ca dorinta nu isi cunoaste obiectul precis. Ea rataceste. Rolul dragostei consta in a ne face sa credem ca celalalt este obiectul dorintei noastre“. Altfel spus, dorinta este sageata, iar dragostea este tinta.

„Dar aceasta tinta este in miscare“, sustine psihanalista, „pentru ca obiectul care ne lipseste si pe care il cautam nu mai exista: era odinioara sanul mamei, bratele sale, privirea sa adancita in a noastra. Credem ca o regasim atunci cand ne indragostim gratie unui semn, unei trasaturi, unei caracteristici fizice (nu mereu flatanta, de altfel) care ne face sa cadem in bratele celuilalt si ne aminteste – adesea inconstient – de o legatura fuzionala a primei copilarii…

Doar atunci cand fantezia cade, dragostea si dorinta, care putusera sa fuzioneze intr-o prima faza, se desolidarizeaza. Unii isi spun apoi foarte repede ca s-au inselat, ca nu era persoana potrivita. Ei prefera sa schimbe partenerul, decat sa accepte disparitia fanteziei“. In opinia psihologului si psihoterapeutului Nicole Prieur, cautarea idealului amoros in intalniri a devenit obsesiva.

Si ea provoaca cu atat mai multe ravagii cu cat s-a rationalizat: „Cand dragostea era «cireasa de pe tort» intr-o casnicie, Fat-Frumos, Printesa care ar putea sa ne faca sa ne indragostim, la fel ca in vise, adica ceva care apartine mai mult irealului sau inaccesibilului. Astazi, dragostea este considerata coordonata de baza a unei intalniri, fundamentul insusi, conditia sine qua non.

Aceasta stare nu este doar o realitate care trebuie sa se intruchipeze, ci mai mult un ideal pe care pacientii mei vor neaparat sa il atinga. Si-au facut un adevarat caiet de sarcini pentru asta: «Trebuie sa fie asa, trebuie sa zambeasca in nu stiu ce fel, si abia atunci o sa am fluturi in stomac». Doar ca fluturii apar din imprevizibil, atunci cand nu stim foarte bine ce asteptam“.