„Exista ceva nelinistitor in starea de iubire“

Asteptat, idealizat, socul amoros nu este doar o partida de placere. Este, de asemenea, ocazia mai multor intrebari si nelinisti existentiale, dupa cum explica psihanalista Monique Schneider.

Psychologies: Ce se intampla in momentul intalnirii amoroase?

Monique Schneider: Nu stiu daca putem analiza imediat ce se intampla. Dar, dupa putin timp, ne dam seama ca o miscare ireversibila ne-a purtat spre cineva anume. Pana la acea intalnire, ne imaginam stapani ai propriei noastre vieti. Voiam sa pastram iluzia ca suntem singurii stapani ai existentei noastre. „Accidentul“ amoros ne face sa suferim o ruptura. Eul nostru este privat dintr-o data de acest caracter neasteptat, minunat, important pe care il ia celalalt.

De unde, aceasta senzatie de pierdere a verticalitatii, de „cadere“, care ne cuprinde? Este ceea ce numim „a ne indragosti“? Totusi, ramanem destul de centrati pe noi insine, nu?

M.S: Nu, in iubire exista mereu celalalt – enigmatic, nesesizabil –, cel care este obiectul obsesiv al gandurilor noastre. Exista ceva foarte angoasant in aceasta stare: celalalt este oare atras de mine? Oare va dura? Intram intr-un timp discontinuu, ca si cand fiecare moment ar fi imprevizibil. Am vrea sa dureze, dar parca nu ne vine sa credem. Cu atat mai mult cu cat, in anumite cazuri, sentimentul nu este impartasit. Acesta este tragismul iubirii, si in acel moment impresia de cadere este cea mai puternica, intrucat doar noi singuri cadem, in timp ce celalalt ramane in picioare si tot mai indepartat.

Oare nu tocmai aceasta frica de traire a caderii este cea care ne determina sa fugim de dragoste?

M.S.: Ba da. Intalnim mereu aceasta frica de cadere in situatia in care ne imaginam ca am fi abandonati de celalalt. De fapt, ne este teama sa retraim acel sentiment care isi are originile in copilarie si pe care Freud il descria asa: atunci cand copilul se simte profund singur, atunci cand are nevoie de ceva fara a sti exact de ce anume este vorba, si atunci cand nimeni nu este langa el, exact atunci el are cele mai mari asteptari si se indreapta spre disperare. Orice varsta am avea, avem nevoie de acel cineva care sa stie sa identifice lucrurile de care ducem lipsa si sa raspunda la ele.

Dar atunci cand sentimentele ne sunt impartasite?

M.S: Este o renastere la care asistam. Intalnim din nou pe cineva care ne asigura de dreptul nostru de a trai. Celalalt este, cumva, un catalizator al unei nasteri de sine. „Simt ca ceva este pe cale sa miste in mine.“ Este un sentiment de ruptura, in general resimtit mai degraba de femei, sau de coplesire, mai degraba resimtit de barbati. Ne descoperim ca fiind „altii“ si mai bogati. Este in acelasi timp si alterare, si imbogatire de sine.

Filosoful Emmanuel Lévinas spune ca, in intalnirea fizica, in sexualitate, iubirea nu vine sa potoleasca o foame, ci sa provoace una. Cu cat avansam, cu atat apetitul este mai mare. Freud, la randul lui, crede ca intalnirea amoroasa este comparabila cu cea pe care o putem face cu o opera de arta: ea „provoaca in noi emotii de care nici macar nu ne-am fi crezut capabili“. Descoperim in noi o fiinta dotata cu o putere, o aspiratie si cu emotii neasteptate.

Aceasta stare de iubire este temporara?

M.S: Nu neaparat. Totul depinde de distribuirea rolurilor in relatie. In majoritatea timpului, unul dintre cei doi este mirajul, eroul povestii. El este, spre exemplu, cel care umileste, in timp ce celalalt tine rolul de persoana interesanta sau putin plictisitoare. Este ca si cand ar trebui sa jucam in doi un joc al puterii, in care unul este suveran si celalalt este supus. Nu trebuie sa speram in egalitate. Nu este vorba de doua euri care se intalnesc. Acest lucru nu exista. In iubire, trebuie sa existe mereu sarbatoare, incoronare a celor doi, nu neaparat completare. Pozitia prestigioasa este ocupata de unul, in timp ce celalalt se pune in situatia de a cere: „Fa-ma sa exist, fa-ma sa renasc.“

Cum se determina aceste roluri?

M.S: Avem zilnic tendinta de a juca rolul opus lipsei din noi. Daca vrem sa fim salvati, vom incerca sa il seducem pe celalalt si sa il castigam de partea noastra; daca vrem sa fim salvatori, ne vom pune in postura naufragiatului.

Momentul amoros are nevoie de aceasta inversiune, in care noi ne vom imagina ca ii aducem celuilalt lucrurile de care noi insine am fost privati. In iubire, totul se amplifica. Si impartirea rolurilor, de asemenea, si, pe masura ce timpul trece, fie se intareste – este ceea ce face ca anumite cupluri sa alunece spre structuri sadomasochiste –, fie se institutionalizeaza.

Rolurile se vor putea schimba, dar nu in acelasi cuplu. Si fiecare va avea tendinta de a rejuca o pozitie, fie slaba, dependenta, fie protectoare, pe care a intalnit-o in copilarie sau la cineva care l-a marcat. Dar in toate cazurile, oricare ar fi rolul pe care il avem in relatie, acesta este mereu destinat mascarii sentimentului de a nu fi, poate, nimic…

Nu este totusi o viziune prea sumbra asupra iubirii?

M.S: Nu! Iubirea nu ne mentine sistematic in drama – dar, da, acest lucru poate avea riscuri mari, intrucat recadem intr-o stare de dependenta infantila. Acest moment amoros ne ofera de asemenea posibilitatea de a repara aceasta senzatie, traita la nastere, de a nu fi decat un copil in plus, impresia ca nu eram neaparat necesari.

Dragostea desfiinteaza in acelasi timp faptul ca se revela amenintarea de „nulitate“ inscrisa in fiecare dintre noi. Filozoful Jean-Paul Sartre exprima foarte bine acest lucru atunci cand spunea ca marea bucurie a dragostei este faptul de a ne simti justificati ca existam. In viata de toate zilele, existam fara a ne intreba prea mult de ce. In iubire, deodata, devenim de neinlocuit in ochii celuilalt. Trebuie sa ne linisteasca, sa ne arate ca ii suntem necesari. Este foarte frumos, pentru ca ceea ce asteptam de la celalalt, este efectiv confirmarea propriei existente. Si ne-o da cu dragostea lui sau a ei…