Exista si familii fericite?
Familii monoparentale sau recompuse, fericite sau resemnate, iata tot atata diversitate in aceasta institutie veche. In decembrie, la ora cand oamenii se reunesc pentru cateva ritualuri in familie, poate ca e momentul sa analizam ce se mai intampla cu relatiile noastre cele mai apropiate.
Tolstoi scria ca toate familiile sunt fericite la fel, dar fiecare e nefericita in felul ei propriu. Cunoasteti si familii fericite? Fara probleme? Eu – nu! Mai ales de cand aceasta institutie milenara inregistreaza mutatii serioase, schimbari aduse de legalizarea casatoriei intre homosexuali (care deschide dezbateri si aici) sau de banalizarea divortului si recasatoriei. Cu toate acestea, nu putem trai in absenta cadrului familial, desi acestea sunt evenimente, cel mai adesea, traumatice.
Dar mai sunt si primele relatii, mama si tata, fratii, toti cei care ne structureaza, ne dau forma sufleteasca… Si, indiferent cat am avea sa le reprosam parintilor, odata intrati in varsta adulta, suntem, fara indoiala, legati mental si afectiv de ei, uneori pe viata. Fie si prin ura. Mai tarziu, mai toti ne dorim o familie, mai mica sau mai mare. De fapt, nimeni nu se vede traind sau imbatranind singur si fericit. Dar ofera oare familia cadrul implinitor pe care il visam toti?
PARINTI, FRATI, BUNICI, CLAN
„Eu am crescut la un internat, la un liceu militar foarte bun. Ai mei m-au trimis acolo pe cand aveam 14 ani, au considerat ca nu sunt educabil acasa, probabil faceam destule pozne. Mai am o sora mai mica, ea a ramas langa ei, eu veneam numai in vacante. Nu parea sa le fie dor de mine in absenta mea, ma vizitau doar de cateva ori pe an, la scoala. Mereu au zis ca asa a fost mai bine pentru mine, si poate ca au avut dreptate. Dar azi, cand eu insumi am un fiu, nu vreau sa il las sa petreaca timp cu bunicii lui.
Nu o fac din sadism, ci pentru ca am realizat ca raceala lor l-ar afecta pe fiul meu. Nu vreau sa aiba si el parte de acelasi tratament distant. Am eu destule sechele de abandon si ii evit cat pot. Nu au fost niste parinti adevarati si chiar daca aud ca trebuie sa ne iertam parintii, uneori nu e posibil si nici sanatos. Ei nu fac niciun gest de reparatie. De ce sa fac eu?!“, spune S., 37 de ani. Sursa de caldura, dar si de traume, familia de origine amprenteaza viata de adult. In absenta unei terapii de profunzime, riscul de repetare a unor probleme e foarte mare.
Uneori e atat de vizibila transmiterea transgenerationala a suferintei, incat te infioara ideea ca oamenii aceia au dat nastere unor copii fara sa realizeze ce mostenire grea le lasa. „Bunicul meu a fost taran «chiabur». A fost intemnitat la Aiud, batut, chinuit. Dupa eliberare s-a recasatorit si l-a avut pe tata. Din pacate, in inchisoare a facut ceea ce se numeste azi sindrom post-traumatic de stres. Si-a pedepsit copiii asa cum era el pedepsit in inchisoare. Altfel nu stia.
Ce, pe vremea aia se facea atata terapie, psihanaliza sau mai stiu eu ce? Ideea e ca eu, toata copilaria, am fost chinuita de cosmaruri, pe care nu le spuneam nimanui. Oricum nu ma luau in seama, ziceau ca nu am niciun motiv de frica si ca nu invat bine. Chiar nu aveam. Pe mine nu m-a batut nimeni, doar ca acum am niste proble¬me somatice cam greu de rezolvat si de dibuit de unde vin.“, povesteste R., 42 de ani.
Franz Ruppert, teoretician de seama al constelatiilor familiale, scrie in cartea Trauma, atasament, costelatii familiale (Trei, 2012): „Combinand conceptul de atasament cu cel de trauma, putem formula o legitate: o mama care a suferit o trauma transmite neconditionat, intr-o forma sau alta, aceasta experienta a copilului si experinta traumatica continua sa actioneze asupra mai multor generatii“. Dar sa nu ne intristam, exista si familii fericite.
EXISTA?
Fara indoiala! Sunt cei care iti dau chef de viata, cei care fac totul impreuna si nu se plictisesc unii de altii, cei care vorbesc deschis despre problemele lor si se sustin neconditionat, cei care nu se pedepsesc unii pe altii atunci cand gresesc. Oare ei cum fac? „Noi ne-am casatorit in facultate, de tineri, am avut copiii de tineri si ne-am obisnuit sa mergem cu ei peste tot. Sa facem totul impreuna. Astfel ca am fost un fel de grup de prieteni de doua generatii… Le-am promis ca vom fi langa ei, orice ar face, orice prostie sau nerozie.
Rezultatul a fost ca au facut destule, dar ca au venit la noi pentru rezolvare, nu s-au dus la cineva care sa ii sfatuiasca aiurea. Cand am vrut sa inteleaga consecintele, i-am lasat pe ei sa rezolve. Cand nu mai puteau, interveneam noi. Dar niciodata nu le-am tradat increderea si nu ne-am luat inapoi cuvantul dat, acela ca vom fi langa ei. Cred ca asta face comunicarea buna, ca iubire exista la toti. Numai ca iubirea nu e suficienta, trebuie sa stii sa gestionezi situatii neplacute, sa iti frustrezi copiii, dar sa nu-i dezamagesti vreodata. Sa nu-ti fie teama sa fii aspru, dar cu buna masura…“, M., 46 de ani.
