Familia intre constrangeri si placere

Clasica, recompusa, monoparentala, amicala… Modelul traditional nu mai este o reteta a succesului. Dar dorinta de familie a ramas. Noile ei crezuri: dragoste, placere, schimb.

Ce este o familie? Altadata, jocul celor sapte familii era suficient pentru a raspunde: mama, tata, fiul, fiica, bunicul, bunica. Dar cartile s-au schimbat. Fiul nu mai traieste neaparat alaturi de tatal sau, iar mama divorteaza la 50 de ani.

Atunci cand unul sau altul este rugat sa defineasca familia, acestia raspund cu descrieri concrete, familiale. Ritualurile legate de mesele in familie, de exemplu: cina saptamanala sau pranzul duminical, mesele de Craciun sau borcanele cu provizii preparate special, cu multa dragoste, pentru membrii familiei care nu mai locuiesc in casa.

Familiale sunt si acele microritualuri in aparenta banale: „Pentru a privi filmul de duminica seara, ne asezam toti pe pat“, povesteste A., 26 de ani. „Miza este cine ocupa cel mai bun loc. Suntem eu, fratele meu, sora mea si parintii mei: ne certam, ne impingem, este un amestec delicios de corpuri. Apoi, ne preparam o omleta enorma cu condimente.“ Masa si patul ar fi locurile strategice ale convivialitatii familiale.

UN REFUGIU INDESTRUCTIBIL

Dar este si un puternic sentiment de libertate. „Oricat de tare m-as certa cu familia mea, ea va fi mereu alaturi de mine, ma va sustine orice s-ar intampla“, continua A. „Cu prietenii mei, legatura aceasta este mai fragila: cateodata, e suficient un cuvant in plus pentru a se termina totul…“

La fel si S., 35 de ani, percepea casa bunicii ei ca pe un refugiu minunat si indestructibil: „In fiecare sambata seara, cinam la ea. Unchii, matusile, verisorii si verisoarele, nici macar nu trebuia sa o anuntam, usa era deschisa si masa pregatita. Stiam ca acel loc era acela unde puteam reveni mereu. Mereu.“ Loc de siguranta, in raport cu un exterior perceput ca fiind amenintator si ostil… Aceste regasiri ale clanului ne asigura asupra propriei noastre identitati, asupra locului in sanul unei genealogii.

Pentru multi dintre noi, o anume sinceritate – chiar o rigurozitate – comportamentala caracterizeaza in acelasi timp legaturile noastre cu parintii sau cu rudele noatre: „Cu prietenii, ramanem politicosi, ne purtam cu manusi; in familie, ne tachinam, alternam vorbele frumoase cu unele putin rautacioase – stim ca, oricum, lucrurile vor fi bune la final!“, zambeste N., 22 de ani.

„Pentru mine“, adauga sora ei, L., 24 de ani, „familia inseamna mai multe lucruri luate la un loc: mic dejunuri bataioase, voci vesele, usi trantite, aglomeratia din dreptul usii de la baie, accesele de furie urmate de sarutari burlesti… Si oala cu lapte mereu pe foc, care insoteste fidel vechea cafetiera!“ Pentru ca si obiectele dau identitate familiei. Astfel, in familia lui S., e vorba despre o „supiera alba care statea de generatii pe bufetul bunicii. Mereu ne jucam cu ea cand eram mici. Atunci cand bunica a murit, toata lumea s-a certat pe acel obiect pentru a-l avea. Era precum flacara olimpica!“

GATA CU VECHIUL MODEL!

In trecut, era „de bon ton“ sa criticam familia, si iata ca, in prezent, ii aducem numai laude. Criza a trecut pe acolo, facandu-ne sa resimtim in mod crud necesitatea coconului.

Totusi, nu ne-am intors la modelul de altadata. Astazi, familia este fondata pe dragoste mai mult decat pe datorie. Pe placere si nu pe constrangeri; pe schimbul reciproc si calitatea relatiilor umane.

Dovada? Refuzam de acum inainte sa o mai suportam, sa ii vedem pe verisorul sau pe matusa care ne plictisesc atat de mult. In schimb, ii consideram adesea ca „familie“ pe prietenii cei mai apropiati.

„Familia nu ti-o alegi, poate foarte bine sa nu iti convina“, spune B., 43 de ani. „In ceea ce ma priveste, am o sora care imi este straina si o prietena pe care o simt ca pe o sora adevarata. Aceasta femeie petrece, de mai bine de 20 de ani, toate sarbatorile la parintii mei acasa!“ „Familia mea de suflet este mai importanta decat familia naturala“, adauga C., 50 de ani. „Atunci cand am fost in dificultate, pe prieteni am putut conta.“

ROLUL CENTRAL AL COPILULUI

O alta evolutie importanta: atentia acordata copiilor. Calitatea dialogului pe care il avem cu ei este cea mai mare grija actuala. „Ceea ce este important pentru sotul meu si pentru mine este sa ii ascultam“, ne spune A., 30 de ani. „Acest lucru se datoreaza, fara indoiala, faptului ca noi am dus lipsa de asta cand eram mici. Fiecare isi da cu parerea si priveste diferit lucrurile. Copiii ne fac sa intrevedem si alte lumi.“ S., 37 de ani, mama a doua fiice (de 3 si 10 ani) pe care le creste singura, impartaseste acest sentiment: „Ma simt implinita in familie, atunci cand discutam toate trei. Seara au atat de multe lucruri de povestit!“. Ea adauga: „In cuplu am trait adevarata singuratate!“.

Traditionale, recompuse, cupluri gay, monoparentale, etc., uniunile sunt efemere, variate si multiple. In jurul copilului se poate tese panza familiala: „P., fostul meu sot, cu care am un copil, m-a parasit brusc“, povestesete M., 55 de ani. „Am tinut in mine ranchiuna pentru ca fiul meu sa traiasca intr-un minim de armonie afectiva. Copiii nu au de ce sa sufere de pe urma povestilor noastre! P. s-a recasatorit de doua ori si a avut cate un copil cu fiecare dintre cele doua sotii. In ambele cazuri, l-am pregatit pe fiul meu sa aiba un frate mai mic sau o sora mai mica. Chiar a si fost la clinica pentru a-i intampina pe cei doi bebelusi, ardea de nerabdare. Am facut totul pentru ca ei sa se simta ca facand parte din aceeasi familie, si a functionat. Ei circula in cele trei case, sunt unii la altii, mereu. Se adora si se simt frate si sora. Cat despre P., furia mea contra lui a disparut. Ne vedem des. Partenerul meu si cu mine petrecem Craciunul la el acasa, cu sotia lui, cu fosta sotie, cu sotul fostei sotii si cu cei trei copii. Eu am visat mereu sa am o familie mare. Ei bine, o am, chiar daca este intr-o maniera mai neasteptata!“

DREPTUL LA MAI MULTE VIETI

Familia nu mai este sinonima cu „unicitate“ si „vesnicie“. Astazi, avem dreptul la mai multe vieti. La fel ca un cuplu, ea nu mai este o institutie sacra, care doar ne ajuta sa ne construim. Dezvoltarea individuala a devenit valoarea principala a societatii noastre. Vrem sa traim impreuna, dar liberi. Fiecare incearca sa isi creeze propria bula de protectie in interiorul casei. Sa recunoastem: visam sa traim in familie pastrand avantajele independentei; vrem interiorul in plictis si exteriorul in teama…

M., 55 de ani, pare a fi reusit sa ajunga la acest echilibru rar: „Din momentul in care am avut mijloacele necesare, eu si sotul meu am amenajat apartamentul in asa fel incat fiicele noastre, de 16 si 20 de ani, sa aiba propriul lor spatiu, cu baia si bucataria lor proprii. Fiecare poate inchide usa si sa isi traiasca viata asa cum considera. Atunci cand ne vedem, este o placere sincera, fara obligatii.“

Spiritul de sacrificiu a fost indelung discutat. A fi fericit ca individ pentru a-i face pe ceilalti fericiti – acesta este noul nostru crez. Ii cerem familiei sa concilieze nevoia noastra de siguranta si dorinta de libertate… Dar nu este usor! „Dragostea adevarata? Respectarea intimitatii celuilalt, acordarea posibilitatii de a se izola“, subliniaza S. „Ceea ce nu inseamna la orice ora sau incurajarea egoismului! Trebuie si ca un minim de viata comuna sa fie respectat.“ Pare o chestiune de reglaj: prea mare distanta inseamna racire, prea multa fuziune inseamna sufocare!

ECLIPSA NECESARA

„Prea multa familie te omoara!“, spune C., 36 de ani, mama a doi copii. „Vine un timp in care am impresia ca imi pierd identitatea. Un singur remediu: spatiul. Sa merg singura la cinema ori sa stau, pur si simplu, in pat: imi acord anumite momente doar pentru mine.“ Oricare ar fi atasamentul nostru fata de familie, o imersiune prea indelungata provoca in mod indubitabil o alergie. Sunt expusi in mod particular cei care, copii fiind, nu au beneficiat de spatiul psihic necesar pentru a-si dezvolta personalitatea. „Parintii mei m-au inchis mereu intr-un rol“, povesteste A, 40 de ani.

„Atunci cand iau masa la ei, fac tot posibilul sa plec inca de la sfarsitul mesei. De asemenea, adesea, simt nevoia sa evadez din familia pe care mi-am intemeiat-o. Este o chestiune de supravietuire.“ Alte persoane, precum T., 48 de ani, se declara antifamilie din motive etice: „Ideea care ma deranjeaza este aceea ca avem dreptul asupra oamenilor. Consider ca este nepotrivit acest amestec al dreptului si al afectiunii. Sub pretextul ca suntem din acelasi sange, am avea dreptul si la iubire. In legatura cu asta, nu mai avem nimic de asteptat!“. Chiar si cei mai neconformisti in ceea ce priveste aspectele vietii „tribale“ admit ca, adesea, este mai bine sa dispari putin din cadrul ei pentru a o aprecia mai mult: „Familia? Este precum fluxul si refluxul marii“, poetizeaza M. „Avem la fel de multa nevoie sa ne indepartam, pe cat de multa avem sa ne apropiem.“