Familia normala exista?

Cu totii ne dorim o clasa politica normala, un sef normal, un partener normal, o familie normala. Dar exista un model al normalitatii la care sa ne raportam? Psihanaliza spune ca nu, dar cu siguranta putem vorbi de familii bune sau mai putin bune.

Daca ne uitam la Stiri, ne trec fiorii. Oameni aparent normali, capabili de atrocitati inimaginabile! Va mai amintiti de cazul Fritzl, care timp de 24 de ani si-a sechestrat si abuzat fiica, de cei sapte copii facuti impreuna? De respectabilul „doctor“ Romand, care timp de 18 ani a pacalit pe toata lumea ca este medic, ba chiar cercetator la World Health Organisation, inainte sa isi ucida sotia, fiica, fiul si sa incerce apoi sa se sinucida.

Desigur, aceste exemple sunt cazuri duse la extrem, de normalitate mimata, insa tot mai des aud in discutii blamarea unor nonvalori ale cuplului, ale familiei, ca societatea nu mai este ceea ce era odata si, trebuie sa recunoastem, majoritatea nevrozelor, traumatismelor cu care incercam sa ne descurcam, „se simt bine“ in tot mai multe familii.

Cat de des nu este intalnita mama care plange in baie, ca sa nu o auda copiii, intrucat sotul a fost violent cu ea? Iar, in Romania, din pacate, violenta domestica in multe familii este la ea acasa. In acest sens, va recomandam sa cititi confesiunea Eleonorei Pokola aparuta anul acesta in Psychologies, disponibila pe site, cu tema „Despre violenta conjugala“.

Ne este familiar si cuplul de prieteni aparent ideal, care ne socheaza cu vestea divortului, la care nu ne-am fi gandit niciodata. Sotul care joaca comedia intelegerii perfecte cu sotia in timpul cinelor de sambata seara, iar in toate celelalte zile nici nu ii arunca o privire. „Toate familiile sunt psihotice“, spune romancierul canadian Douglas Coupland.

Acest lucru nu e foarte sigur, dar, evident, toate familiile isi duc suferintele, frustrarile, secretele si micile lor bucurii. Toate sunt singulare si scapa astfel de vreo norma oarecare. Unii psihanalisti spun ca familia normala nu exista, pentru ca nimeni nu este normal.

Normalitatea este o oglinda fara consistenta, care nu ar sti sa defineasca o familie. Se intampla ceva in intimitatea sa, ceva care tine de dorinta si de bucurie. Pe de alta parte, terapeutii si clinicienii se pun de acord in crearea categoriilor de „familie buna“ si „familie mai putin buna“.

Interdictii universale

Independent de faptul ca trebuie sa fie capabila sa asigure nevoile primare (siguranta afectiva si materiala), o familie buna are misiunea de a transmite reguli fundamentale. Intrucat, pentru a se construi, copilul are nevoie de modelul parintilor, de regulile impuse de ei, de interdictiile lor, de principiile fixate in sanul familiei, dar si de maniera in care celula familiala suporta sa fie asimilata sau nu intr-un grup mai mare, altfel spus, in societate.

Prin intermediul educatiei parentale, copiii trebuie sa asimileze interdictiile universale, precum incestul si crima. O familie potrivit careia „nu exista decat legea mea si este singura care conteaza“, precum cea intruchipata de Joseph Fritzl, isi canibalizeaza membrii, fara a le oferi posibilitatea de a se salva. Este foarte important ca familiile sa intre intr-un joc de relatii cu lumea, sa nu se inchida in ele insele. Copiii nu trebuie sa fie proprietatea parintilor.

De ce? Pentru ca cei mici se gasesc prinsi intr-un vertij catastrofal al fuziunii. Atunci cand se refera doar la cuplul parental, acest vertij ii exclude pe copii si ii impiedica sa acceada la dragostea diferentei; cand se refera la raporturile dintre copii si parinti, ii impiedica pe primii sa isi construiasca propria personalitate, dupa cum remarca pediatrul si psihanalistul american Donald W. Winnicott. Copilul nu trebuie sa fie totul pentru parinti si nici parintii nu trebuie sa fie totul unul pentru celalalt.

Putin conteaza configuratia: tata-tata, mama-mama, tata-mama, tata vitreg-mama, mama vitrega-tata – nu este vorba despre asta. Ceea ce conteaza sunt relatiile intre fiinte, cum se leaga raporturile sau nu, cum se tes, se desfac, cum se inlantuie. Si cum, in plan secund, legaturile nu devin patologice.

Ce sa mai spunem despre acele familii, in aparenta normale, dar violente, pentru ca dorinta si dragostea sunt distorsionate de obsesii, de credinte parentale delirante? Sa luam doua cazuri povestite de psihanalisti: un tata paranoic, convins ca vecinul lui are pica pe el, isi trimite fiul de sase ani sa sparga cauciucurile de la masina „dusmanului“. O mama isi loveste fiica de fiecare data cand se imbolnaveste, pentru ca este convinsa ca o face „intentionat“!

Cum vor putea acesti copii sa se dezvolte? Familia sau primele persoane care ne folosesc ca transmitatori. Primii in care putem avea incredere ca stiu multe despre lume. Copiii pot considera ca ceea ce se intampla in familiile lor este „normal“, apoi, intr-o zi, se confrunta cu lumea exterioara si isi dau seama ca nu e asa.

Totul lasa urme, dar unele familii fac mai mult rau decat altele. La polul opus, atunci cand cuplul este armonios, inclusiv cu copiii, si mai ales atunci cand familia se deschide spre societate, ea permite gasirea unui echilibru. Daca cel mic simte ca mama sau tatal are o pasiune si pentru locul de munca, literatura ori spiritualitate, acesta ii va oferi un sprijin solid pentru a se construi ca individ.

Rupturile necesare

„Pe cine iubesti mai mult: pe mama sau pe tata?“ – intrebarea standard care a marcat copilaria multora dintre noi si care ii infurie pe psihanalisti si pedopsihiatri, intrucat reprezinta semnul ca parintii resping un fapt fundamental: acceptarea placerii, a afirmarii independentei copiilor. Este misiunea cea mai grea de indeplinit, dar si ceea ce trebuie sa permita orice familie buna: facilitarea unui anumit numar de rupturi succesive.

Acest lucru incepe cu copilul care invata sa mearga, atunci cand devine stapan pe distanta pe care o dobandeste in raport cu ceilalti. Este o cucerire, intrucat cel mic devine autonom in deplasarile sale, el alege indepartarea. Si este o mare pierdere pentru cel sau cea care ocupa un loc de proximitate, de fuziune cu copilul. Vin apoi primele cuvinte, scoala, iar parintii nu trebuie sa afecteze copiii punandu-le intrebari imposibile.

Capacitatea de a traversa aceste separari este punctul asupra caruia insista multi specialisti, fiind, in opinia lor, chiar un criteriu-cheie. Cea mai putin rea dintre familii este cea in care crizele de acest tip pot avea loc si pot fi depasite. Or, transformarea nu se poate opera decat daca copiii nu sunt prinsi intr-o structura care formateaza si invoca mereu ideea de „noi“.

Atunci cand adolescentii au din ce in ce mai multa nevoie de autonomie, trebuie sa reusim sa ramanem in acelasi timp fermi, dar si apropiati de ei. Mai ales ca raporturile intre tineri se rescriu o data la doua sau trei luni. Cum sa le permitem copiilor sa plece? Cum sa le dam suficienta incredere in ei, astfel incat acestia sa dobandeasca capacitatea de „a fi singuri“ (atat de draga lui Donald W. Winnicott), capacitatea de a trece de la „sunt“ la „sunt singur“, fara ca acest lucru sa fie sursa de angoasa si culpabilitate? In asta consta toata miza influentei familiale corecte, ce nu are nimic de-a face cu o normalitate oarecare.