Femeia indragostita si sindromul infirmierei

Cum se explica aceasta atractie fata de barbatii neajutorati, nefericiti sau traind intr-un continuu esec? Este „sindromul infirmierei“ – o strategie inconstienta prin care vrem sa il controlam pe celalalt? Nu putine femei   confunda iubirea cu dependenta partenerului de ele si rolul de femeie indragostita se confunda incet cu cel de Maica Tereza…

Dupa un alcoolic pe care a incercat sa il vindece si care a parasit-o dupa sase luni de relatie haotica, a venit timpul studentului intarziat, de 38 de ani, care, odata licentiat, si-a strans lucrurile si a disparut fara sa spuna o vorba. Astazi, filosoful neinteles, antisocial, in permanenta deprimat si, desigur, fara loc de munca, ii consuma Cristinei intreaga energie:

„Sunt foarte indragostita, dar simt ca imi face rau. Nu stiu ce e cu mine de repet sistematic acelasi tipar. Ceva nu este in regula… Nu prea vad viitorul in roz daca nu schimb modul in care imi aleg partenerii“, recunoaste ea. Mariana, 27 de ani, director financiar la o agentie de publicitate, crede si ea ca sufera de „sindromul infirmierei“.

Patologia este relativ simpla: ne indragostim de un barbat ranit, pe care incercam (in general, in van) sa il vindecam. O particularitate mai degraba feminina si destul de intalnita, mai ales la debutul cuplului.

Desigur, nu trebuie sa ne alarmam inutil, dar este esential sa ne punem niste semne de intrebare atunci cand relatiile dificile si identice se repeta la nesfarsit. Asadar, ce le indeamna pe femei sa mentina relatii adesea epuizante si vampirizante?

Motivatii inconstiente

In general, in cadrul acestor interactiuni exista o conspiratie a suferintei. Ajutandu-l pe celalalt, femeia respectiva se vindeca pe ea insasi, fara sa caute sa vindece totul si absolut orice. Unele vor fi atrase de rani din copilarie, altele de o instabilitate psihica, de o personalitate melancolica.

Aceste femei doresc, de fapt, sa vindece par­tenerul de un rau care le vizeaza personal. Aju­tandu-l sa depaseasca trauma suferita, ele vor putea merge mai departe. Totul se petrece la nivel inconstient, in proximitatea emotionala care genereaza relatia amoroasa.

Putem vorbi astfel despre un pol terapeutic in relatie, dar, atentie, nu are nimic de-a face cu mila. Adesea, protagonistii se studiaza reciproc, iar cel suferind il repereaza pe cel care il va ingriji, si invers. Pentru ca se dedica trup si suflet unei misiuni care, de fapt, nu le-a fost ceruta, ele invoca adesea ca prima explicatie altruismul.

Se pun in posturi umile, empatice si generoase, dar, in realitate, motivatiile lor inconstiente sunt cu totul altele: nevoia de a se simti dominatoare, puternice si de a fi supereroinele care salveaza un nefericit de la pierzanie. O  modalitate clasica de linistire si regasire a echilibrului intr-un mod pur narcisist.

Mai ales, daca nu au incredere in ele, nu isi pot imagina ca cineva le va iubi vreodata doar pentru ceea ce sunt, iar ideea de a fi utile, de a servi la ceva si pe cineva le umple acel gol apasator. Irina, 36 de ani, este convinsa ca a facut totul pentru barbatul pe care l-a iubit:

„Cand a decis ca vrea sa scrie un roman, i-am cumparat un laptop; a vrut sa lucreze in PR, l-am inscris la un curs pe care, desigur, l-am platit integral; s-a gandit ca organizarea de evenimente este job-ul potrivit pentru el, l-am angajat la firma unor cunoscuti… Dar nimic nu i-a fost pe plac si dupa scurta vreme a renuntat la fiecare proiect.

Mi-ar fi placut sa-mi multumeasca, sa ii simt gratitudinea pentru toate eforturile pe care le-am depus, dar nu a facut asta  nici macar o data… La inceput, am fost dusa de val, totul venea de la sine si aveam suficienta vointa si putere cat pentru amandoi, iar acum, cand ne-am despartit, parca sunt nula, goala, neinteresanta. Nu mai stiu cum sa imi revin“.

Mai multa tandrete, mai putin sex

Sexualitatea aproape ca nu mai exista atunci cand femeile isi asuma rolul de „infirmiere“ emotionale. Suferinta inhiba libidoul, iar partenerul suscita mai mult tandretea si ipostaza maternala decat atractia sexuala.

Sexualitatea se hraneste cu jocul in care raporturile dominant-dominat trec constant de la unul la altul, iar daca celalalt nu mai este suficient de puternic, ci prea putin amenintator, atunci el nu va mai atrage. In aceste povesti, de regula, femeile ii priveaza inconstient pe barbati de dorinta de a-si arata dragostea, sufocandu-i.

Scenarii imposibile

In cabinetele psihoterapeutilor, aceasta tipologie de femei evoca constant neputinta si esecurile succesive, in primul rand, pentru ca se cred foarte importante si de neinlocuit. Daca esti stalpul de rezistenta pentru partener, cumva se compenseaza senzatia din copilarie de a nu fi contat pentru cei dragi.

Un sentiment extraordinar, cu o „data de expirare“, pentru care ne incapatanam si ne inversunam, mai ales ca relatia nu urmareste sistematic o curba a dezamagirii. Exista momente frumoase si bune, marcate de tandrete, o vorba, doua de multumire sau refacerea subita de care ne agatam si cu care vrem sa contrazicem realitatea.

Multe femei cad prada depresiei pentru ca pun prea mult accent pe tentativele iubitului de a se corecta, insa specialistii ne asigura ca in spatele tuturor acestor tentative de dragoste salvatoare se ascunde o dorinta clara de control, chiar daca, practic, nu controlam nimic.

Intr-unul dintre cele mai bune texte ale sale, Dincolo de principiul placerii, Freud analizeaza aceasta repetitie nevrotica de scene pe care le rejucam la infinit pentru a depasi obstacolele dureroase din copilarie si de a controla situatia care, in trecut, ne-a facut sa suferim. O cruciada, in general, pierduta din start.

Poate ca trasaturile narcisiste se estompeaza in timp, dar este imposibil sa ne substituim celuilalt, sa ii umplem golurile cand el, emotional si comportamental, nu se afla intr-o zona prea buna.

Ca sa iesim din acest scenariu epuizant, fara sorti de izbanda, este nevoie de un simplu declic, indiferent care i-ar fi sursa: terapie, dezvoltare personala, schimbarea de opinie indusa de cei dragi, o intalnire neasteptata care, din fericire, ne aduce cu picioarele pe pamant etc.

Dupa 15 ani, in care s-a jucat de-a „infirmiera“ alaturi de un sot alcoolic, apoi a suportat violentele domestice ale unui iubit de care a reusit cu mare greu sa se desparta, Maria l-a intalnit pe Andrei, un domn bland si delicat:

„Cred ca prima data m-a atras fragilitatea lui, dar decisiva a fost personalitatea complet opusa fata de cea a fostilor mei parteneri. Despartirile traumatizante m-au facut sa reflectez la istoria mea de viata, la adolescenta mea marcata de o relatie complicata cu un baiat ce avea mari probleme emotionale.

Legatura cu Andrei a reglat totul. El m-a determinat sa renunt la bucuria luata din suferinta si sacrificiu si mi-a aratat ca fericirea poate fi atinsa pe cai normale, binefacatoare pentru suflet, fara mize bolnavicioase“.

In 1864, in Note de subsol, Dostoievski scria: „Mai intai, trebuie sa invatam sa traim noi insine inainte de a-i invata pe altii“.