Fuga de timp
Nimic nu mă îngrijorează mai serios, azi, decât vreo întrebare existenţială. Și nu folosesc chiar întâmplător termenul îngrijorare, niciodată nu folosesc întâmplător vreun cuvânt, la urma urmelor sunt scriitor. Îl folosesc în sensul în care îl folosea și un filosof german acum aproape o sută de ani, referindu‑mă mai degrabă la îngrijorare ca deschidere către fiinţă. Fiinţa noastră, dar și acea Fiinţă Superioară în care – că vrem sau nu – trebuie uneori să ne încredem. Îngrijorare, așadar, în faţa unei întrebări care poate lua forme dintre cele mai banale, dar care întotdeauna și fără greș va reuși să întrebe despre noi, despre ce suntem, ce nu suntem, ce vrem, ce nu vrem, despre cum ne înţelegem vieţile.
Fiindul nostru, ceea ce suntem, e mereu supus unui tir de întrebări la care în majoritatea timpului nu avem niciun răspuns. Într‑un anumit sens de asta trăim, ca să întrebăm și ca să ne răspundem la întrebări. E partea cea mai solidă a vieţii noastre, chiar dacă de multe ori ni se pare că există lucruri mai serioase și trebuie să ne agăţăm de ele cu orice preţ.
Iar dintre întrebările acestea esenţiale, poate cea mai importantă e cea legată de timp. Timpul nostru. Nu vremea, nu desfășurarea de evenimente din timpul vieţii noastre (o să‑mi ierţi jocul de cuvinte), nu consecuţia, cronologia, zilele care curg una după alta mai implacabile decât orice, nu această eternă cauzalitate care e vremea, ci timpul, timpul nostru interior, ceea ce ne face să fim și, de la un punct încolo, să nu mai fim.
Citeşte articolul integral în cadrul ediţiei de octombrie 2021 a Revistei PSYCHOLOGIES.
