HHC: Despre beneficiul personal atunci cand faci un bine
Claudia Costea, angajata al Hope and Homes for Children de 12 ani: „M-am gandit ca nu voi fi in stare…“
In 2001, imi cautam un loc de munca mai bine platit decat cel de profesor in invatamant. In schimb, am gasit un mod de viata. In prima zi de munca trebuia sa merg intr-o casa de tip familial, unde locuiau de putina vreme zece copii, care locuisera pana nu demult intr-un centru de plasament.
Fusesem pregatita teoretic, stiam cati ani au, cum ii cheama, care dintre ei face parte din aceeasi familie, cine sunt adultii care au grija de ei.
In duminica de dinaintea primei zile de munca, m-am dus sa gasesc strada si casa. Am gasit-o. N-am avut curaj sa sun la sonerie.
Tot ce ma gandeam era ca am uitat tot ce ar fi trebuit sa stiu. M-am gandit ca nu voi fi in stare si ca mai bine as fi cinstita cu mine si as renunta.
A urmat o noapte inteleapta. O dimineata cu multa cafea. Mi-am schimbat de trei ori bluza si mi-am prins parul, ca sa par mai matura. Ce s-a intamplat, a fost peste orice asteptari.
S-a deschis o usa si zece copii ma asteptau in hol, m-au imbratisat inainte sa se uite ce bluza port, mi-au spus toti deodata cum ii cheama, cati ani au, am fost luata aproape pe sus si am stat, pe rand, pe fiecare patut, am vazut fiecare dulap, si am raspuns la intrebari mai grele decat la tot interviul de angajare pe care-l avusesem cu managementul HHC in urma cu doua saptamani.
La plecare, Romeo, unul dintre cei mai mici copii din casa, s-a suit la mine in brate, mi-a luat ochelarii de la ochi, s-a uitat fix, si a pronuntat cum putea el mai bine, fara doi dinti din fata: „Claudia, maine mai vii?“.
Copiii m-au primit ca pe parte din viata lor si acesta este, de fapt, contractul de angajament pe care l-am semnat in urma cu 14 ani. Plata mai buna a venit si ea, dar nu neaparat in cifre si nu neaparat lunar.
Daca ar fi sa-mi scriu singura un fluturas de salariu, un procent „gras“ ar fi increderea in mine si intr-un vis trait cu ochii. Increderea ca am fost onesta in prima zi, la noul serviciu, sa raman, si increderea pe care mi-au oferit-o oamenii alaturi de care am invatat o noua meserie, adica sa fiu „doamna Claudia de la HHC“.
Argumente pentru altii: HHC este 50% un loc de munca, ca oricare altul: cu sefi, cu termene-limita, cu barfe, cu sarcini de lucru prea grele si prea multe, cu multe delegatii, cu frustrari, cu rutina, cu multe dosare si cu registru de intrari/iesiri.
Insa 50 de procente inseamna sansa de a apartine unui grup de oameni frumosi si curajosi, unor proiecte care schimba de 20 de ani vietile copiilor aflati in sistemul de protectie.
Si oportunitatea de a apartine povestilor unor oameni pe care ai privilegiul sa-i ajuti. La HHC, ai sansa sa apartii unui grup de oameni tare buni, tare destepti si foarte dedicati.
Colegii mei de la HHC sunt oamenii care cred, de 20 de ani incoace, ca locul copiilor nu este intr-o institutie, ca atasamentul, atentia individuala, iubirea si stimularea sunt esentiale pentru fiecare copil.
In esenta, ca locul fiecarui copil este intr-o familie care sa-l iubeasca. Sa faci parte din echipa HHC inseamna sa intri in fiecare institutie, de unde urmeaza sa ajutam copiii sa se mute inapoi in familia lor sau intr-o alta familie pregatita sa-i primeasca.
Inseamna ca, odata intrat pe poarta institutiei, sa ai puterea sa tii minte toate numele, sa observi gesturile, privirile, tacerile copiilor si sa incerci sa privesti in viitor.
Dupa ce ti s-a intiparit in minte mirosul si zgomotele dintr-o institutie, vei putea sta la masa cu cei care decid soarta copiilor si vei putea sa convingi pe toata lumea ca exista solutii.
Proiectele HHC schimba de 20 de ani soarta copiilor care traiesc in sistemul de protectie sau risca sa ajunga in acest sistem.
Proiectele HHC muta muntii din loc. In urma cu 20 de ani, intre nevoile copiilor, situatia familiilor si felul in care se facea asistenta sociala era un munte, din cauza caruia nu se vedeau unii pe altii.
Muntele asta insemna legi proaste, incompetenta, coruptie, mentalitati invechite, discriminare, abuz, lipsa de standard si proceduri si multa nepricepere.
HHC a pus umarul, priceperea, banii, timpul, increderea, perseverenta alaturi de autoritatile statului, timp de 20 de ani, pentru ca familiile sa fie sprijinite la timp, copiii care au suferit o separare sa-si vindece ranile, iar adultii care si-au petrecut copilaria in institutii sa poata duce o viata independenta si demna.
