Pana unde mergem cu compromisul in cuplu

Relatia perfecta nu exista, iar multe cupluri longevive spun ca secretul rezistentei lor include, pe langa dragoste, teluri, valori comune si intelepciunea compromisului. Pana unde merge el si care sunt limitele dincolo de care nu mai functioneaza, ne spune psihoterapeutul Cosmina Pacurar.

Psychologies: Ce inseamna compromisul si care sunt bazele lui psihologice?

Cosmina Pacurar: Cred ca putem gasi diverse definitii ale compromisului, dar gandindu-ne la relatia de cuplu, pentru mine, compromisul este „mijlocul drumului“, la care se ajunge prin negociere si intelegere reciproca intre cei doi parteneri. Este modalitatea prin care cuplul se armonizeaza.

La inceput (fie ca vorbim de inceputul relatiei sau de o situatie aparuta la un moment dat), fiecare vine cu propriile ganduri, cu propriile dorinte si vrea ceva. Prin discutii, prin negociere, prin ascultare reciproca, cei doi parteneri pot ajunge la compromis: pot sa gaseasca acel spatiu de mijloc, in care fiecare isi vede nevoile si dorintele indeplinite – poate nu in totalitate, dar intr-o masura satisfacatoare.

E adevarat ca uneori se pot da si valente mai negative compromisului („trebuie sa las ceva de la mine“ sau „celalalt imi cere sa renunt la ceva ce vreau“). Putem sa privim si din perspectiva asta, dar oare ajuta relatia? Oare o relatie de cuplu, cu partenerul pe care il iubesc, presupune doar implinirea dorintelor mele fara sa iau in calcul si binele celuilalt? Deoarece perspectiva aceasta nu mi se pare benefica pentru o relatie sanatoasa si armonioasa, imi place sa privesc compromisul ca pe o negociere si nu o impunere intre parteneri.

Se poate invata compromisul in familia de origine?

C. P.: Cu siguranta, familia de origine (sau locul in care copilul este crescut) e primul spatiu de invatare a compromisului. Modul in care imi vad parintii gestionand situatiile de zi cu zi, precum si pe cele speciale, cum fac ei astfel incat sa ajunga la intelegere si la compromis, este una dintre cele mai valoroase si de impact resurse de invatare a modalitatilor de constructie si gestionare a rela-tiilor si negocierii. De mici, invatam nu doar de la parinti, ci si de la bunici sau alte rude, ori adulti (educatoare, prieteni de familie etc.), cu care intram in contact si interactionam.

Poate avea compromisul resorturi ascunse, precum dorinta de control sau manipularea?

C. P.: Cu siguranta ca manipularea si controlul se pot ascunde in spatele impunerii compromisurilor, dar nu stiu daca il mai putem numi compromis sau e, de fapt, impunere. Dar revin la ce spuneam legat de o relatie de cuplu functionala: aici cred ca aceste manifestari nu isi au locul sau rostul.

Atunci cand construim relatia pe principii de intelegere reciproca, de iubire, de grija si atentie, de parteneriat si negociere, de ce mi-as dori sa il controlez sau sa il manipulez pe celalalt? Daca relatia este construita pe alte principii, daca unul dintre parteneri este „mai sus“ decat celalalt, atunci e posibil ca impunerea sa fie cea care guverneaza dinamica de cuplu.

Cum putem caracteriza persoanele care impun diverse compromisuri ce au ca scop exclusiv binele si confortul lor personal?

C. P.: Un astfel de comportament poate sa aiba in spate mai multe resorturi: de la nevoia de control (vreau sa ma asigur ca partenerul/a face doar ceea ce vreau eu), la nesiguranta in relatie sau lipsa de incredere in sine (doar asa pot pastra aceasta relatie, doar asa ma pot asigura ca partenerul/a nu ma va parasi). Egoismul sau axarea exclusiv pe propria persoana poate sa fie un alt motiv pentru astfel de comportamente (doar eu contez si nimeni si nimic altceva nu e important pentru mine).

Si cum ne putem apara de asa ceva?

C. P.: Vorbind de relatia de cuplu, nu stiu daca „aparat“ este cuvantul potrivit. Cred ca daca stim ce ne dorim, cine suntem, ce meritam, cum vrem sa fim tratati, apararea nu are sens si relatia poate fi construita pe principii sanatoase si echilibrate.

Cand discutam de intelepciunea compromisului si cand de submisivitate, cu tendinta de a accepta, practic, orice compromis?

C. P.: Discutam de compromis si negociere atunci cand ne cunoastem, atunci cand avem incredere in noi, in capacitatile noastre, in cine suntem, ce avem de oferit, cu ce intram in relatie si mai ales cand suntem deschisi spre dialog si intelegere cu partenerul.

Vorbim despre submisivitate, in primul rand, cand nu avem incredere in noi, cand nu ne cunoastem pe noi si mai ales cand relatia in care suntem nu este echilibrata si bazata pe comunicare intre parteneri. Daca nu ma cunosc, daca nu stiu cine sunt, ce sunt, ce am de oferit, ce imi doresc etc., probabil ca imi va fi mai dificil sa negociez si sa ajung la compromis cu partenerul si mult mai usor sa accept conditii care nu stiu daca sunt sau nu ceea ce imi doresc.

Ce le determina pe unele femei sa accepte in cuplu compromisul violentei verbale si/sau fizice?

C. P.: Nu stiu daca putem spune ca violenta verbala, psihologica si/sau fizica sunt un compromis facut, cat mai mult acceptarea unei impuneri. Astfel de situatii sunt complicate si dificile. Relatia dintre parteneri este, de cele mai multe ori, complicata si presarata cu foarte multe resorturi psihologice ascunse.

Momentul in care relatia o ia pe un astfel de fagas este de investigat. Acolo, fiecare dintre parteneri poate sa stea si sa vada care au fost motivele pentru care a actionat intr-un fel sau in altul: de ce imi lovesc partenera, de ce ii permit sa se comporte astfel cu mine etc. Psihoterapia poate ajuta cu siguranta la gasirea acestor raspunsuri.

Cum identificam acea bariera dincolo de care orice compromis nu mai functioneaza?

C. P.: Cred ca e important ca fiecare dintre noi sa se cunoasca cat mai bine. Asta inseamna sa ne cunoastem si nevoile, dorintele, limitele. Stiind toate acestea, ne e ceva mai usor sa ne dam seama care e punctul dincolo de care compromisul nu mai e compromis, ci se transforma in impunere.

Cu cat ne cunoastem mai bine, cu atat mai usor ne este sa ne dam seama cat putem lasa de la noi cand facem un compromis, ce este cu adevarat important, ce ne multumeste si, mai ales, din ce punct nu mai e confortabil pentru noi sa cedam.

Cum gestionam un compromis care ne face rau, dar este important pentru partener/a?

C. P.: Gestionarea ar fi bine sa se realizeze prin negociere. E important pentru binele amandurora sa se gaseasca calea de mijloc. Pana la urma, asta inseamna compromis: las eu ceva de la mine, lasi si tu ceva de la tine, astfel incat sa putem ajunge la o intelegere si o situatie confortabila pentru amandoi. Daca voi accepta ceva ce nu imi face placere si pentru care nu am gasit intelegere la partener, este posibil ca, pe termen lung, efectele sa fie in defavoarea mea, dar mai ales a relatiei.

Care sunt efectele compromisurilor neasumate cu adevarat?

C. P.: Un compromis neasumat si neacceptat poate avea o multime de efecte secundare. Unele pot fi vizibile imediat, altele, pe termen lung. Pe termen scurt, pot sa apara „inlocuiri“: daca accept ceva ce de fapt nu imi doresc, voi reactiona astfel incat sa „pedepsesc“ pe alta cale.

Fie ma voi pedepsi pe mine, fie pe partener, pot aparea efecte psihosomatice de genul: o raceala, o alergie; sau poate mananc mai mult sau mai putin decat am nevoie, ori evadez in shopping (femeile au, in general, aceasta tendinta), sau poate in jocuri de noroc (mai des la barbati), ori poate incep sa petrec mai mult timp in afara cuplului (cu prietenii sau la birou), alegand astfel sa ma distantez de cel/cea care isi doreste acest compromis cu care eu nu sunt de acord.

Pe termen lung, pot aparea boli psihosomatice mult mai serioase: anxietati generalizate, depresie, boli cardiovasculare – in general, va fi afectata acea parte a corpului care este mai sensibila. De asemenea, cuplul poate fi destabilizat prin racirea relatiei si distantarea partenerilor.

Uneori, cel/cea care a acceptat aceasta situatie isi poate chiar gasi alinare langa alta persoana care nu ii cere aceleasi compromisuri si care pare mult mai intelegatoare si mai atenta la nevoile celuilalt.