Parenting: Când este alarmantă întârzierea de vorbire a copilului
Mulți părinți devin ușor îngrijorați de întârzierea de vorbire a copilului, deși aceasta poate fi firească în dezvoltarea lui. Iată și semnele care nu trebuie ignorate și când este util să ne adresăm unui specialist.
Citește și:
Parenting: Cum facem complimente constructive copiilor
Parenting: Cât de important este ca părinții să își recunoască greșelile
„Micuţul meu nu vorbeşte încă” este o frază pe care logopezii, medicii sau psihologii o aud adesea în cabinetul lor de consultaţii. Este o îngrijorare din ce în ce mai mare a părinţilor unui copil, pe măsură ce acesta se îndepărtează de vârsta la care sunt rostite, de regulă, primele cuvinte.
Uneori, îngrijorarea e justificată: întârzierea de vorbire poate fi simptomul unei tulburări dizabilitante, cum ar fi autismul. Alteori, avem de-a face doar cu o etapă în evoluţia normală a copilului.
Întârzierele de vorbire sunt frecvente în mica copilărie iar marea majoritate a copiilor le depăsşesc singuri sau cu ajutor, pană la vârsta de 5-7 ani.
Pentru ca acest lucru să fie posibil, este extrem de important ca părinţii să fie deschişi şi receptivi atunci când copilul lor se confruntă cu anumite dificultăţi în planul limbajului şi nu numai.
De regulă, atunci când părinţii intră în cabinetul unui specialist, aceştia sunt primii care prezintă rezistenţe şi care au bariere în a accepta dificultatea cu care se confruntă copilul, dar mai ales, cauza acestor probleme care au provenienţa de cele mai multe ori, în mediul familial în care creşte şi se dezvoltă copilul.
Aşadar, cauzele posibile ale tăcerii micuţilor pot fi de natură psihologică: un şoc, o traumă puternică sau faptul că asistă la certuri între părinţi, scene de natură violentă sau care blochează exprimarea verbală. În acest caz, este necesară intervenţia unui psiholog.
Este important ca verdictul întârzierilor de limbaj să vină doar din partea specialiştilor (psiholog, logoped) pentru a se elimina orice cauză de natură psihică şi somatică care ar putea avea ca efect întârzierile de vorbire.
Cel mai important este ca părinţii să apeleze la un specialist încă de la primele simptome ale copilului:
Copilul nu înţelege ceea ce i se cere (adecvat vârstei).
În absenţa limbajului vorbit, nu e capabil să se folosească de gesturi/mimică pentru a-şi exprima nevoile, a-şi împărtăşi emoţiile cu ceilalţi.
Nu arată cu degetul pentru a împărtăşi bucuria cu persoanele de îngrijire.
Nu face contact vizual.
Nu răspunde la numele propriu sau răspunde numai după mai multe insistenţe, de obicei asociate cu o promisiune.
Lipsa limbajului vorbit îl împiedică pe copil să funcţioneze normal în familie şi în colectivitatea de preşcolari.
Preferă să se joace singur, nu caută compania altor copii.
Prezintă mişcări repetitive (mers pe vârfuri, fluturatul mâinilor, acoperirea urechilor cu mâinile, alinierea obiectelor) sau preferinţa pentru anumite trasee.
Psihologul poate lucra concomitent, atât cu părintele cât şi cu copilul. În primul rând, trebuie identificate cauzele întârzierii vorbirii şi făcută distincţia clară între lipsa de stimulare, prezenţa unor boli variate cum ar fi surditatea, autismul sau o etapă în evoluţia normală a copilului.
În al doilea rând, lucrând cu un specialist, părinţii pot învăţa să înţeleagă faptul că niciun copil nu seamănă cu altul, iar ritmul de dezvoltare este specific pentru fiecare în parte.
Este recomandat ca părintii să nu-şi forţeze deloc copilul în a atinge pragurile de evoluţie standard pentru vârsta lui, pentru că efectul poate să fie exact opus, ci să creeze şi să menţină un mediu stimulativ şi securizant afectiv, benefic pentru dezvoltarea bio-psiho-socială a copilului.
Recomandări pentru părinţi
Vorbiţi-i cât mai mult şi clar copilului, citiţi-i poveşti.
Oferiţi-i ocazia de a relaţiona cu alţi copii (înscrierea copilului la grădiniţă, la ateliere de optimizare şi dezvoltare personală, etc.).
Nu vă amuzaţi pe seama pronunţiei copilului.
Nu-l forţaţi să vorbească şi nu-l criticaţi, dimpotrivă, încurajaţi-l. O bună colaborare psiholog- logoped-educator-părinţi poate da rezultate foarte bune.
După constatarea necesităţii intervenţei logopedice, un alt lucru important este stabilirea obiectivelor terapeutice împreună cu părinţii copilului, dar şi cu echipa de terapeuţi (după caz).
Un mijloc alternativ recomandabil este implementarea unui mijloc de comunicare (de exemplu: un caiet de corespondenţă) între logoped şi familie, acesta din urmă fiind necesar trasmiterii corecte a informațiilor şi a obiectivelor ce trebuie lucrate şi acasă.
În concluzie, o comunicare bună între părinte şi echipa de specialişti reprezintă baza unei intevenţii de succes în cazul copiilor cu nevoi speciale.
De Iuliana Holban, psiholog clinician autonom
Tel.: 0746.987.033
