Semnele depresiei la copii și adolescenți

Crezi că este prea mic pentru a fi deprimat? Copilul poate traversa un episod de depresie la o vârstă foarte mică, iar noi, părinții, trebuie să știm să recunoaștem simptomele. Nu trebuie ignorate aceste semne nici în cazul adolescenților. Nu totul se datorează etapei pe care o traversează, iar depresia netratată poate avea consecințe grave. Psihoterapeutul Irina Calomir ne vorbește despre semnalele de alarmă, despre ce avem de făcut pentru a o preveni și cum ne putem ajuta copilul cu depresie.

 

Care sunt primele semne ale depresiei la un copil sau la un adolescent? Ce schimbări ne atrag atenția?

Irina Calomir: Depresia este o problemă de sănătate mentală care, din nefericire, poate să apară chiar de la vârsta fragedă de patru-cinci ani, iar cifrele, conform studiilor, sunt îngrijorătoare.

Unul din zece copii și unul din opt adolescenți sunt afectați de depresie. Deși criteriile de diagnostic sunt aceleași ca și la adulți, la copii și adolescenți depresia este mai greu de diagnosticat.

Simptomele au manisfestări diferite, în funcție de vârstă, dar sunt câteva aspecte de care este bine să ținem seama și la care să fim atenți: starea emoțională, starea cognitivă și gândurile despre sine, calitatea somnului, alimentația, contextele de viață și interesul pe care îl acordă pentru fiecare în parte, energia, concentrarea scăzută, îngrijorările referitoare la moarte.

Mai concret, dacă ne gândim la starea emoțională, copilul sau adolescentul ar putea deveni fie foarte sensibil, fie agresiv, iritabil și irascibil; ori să fie prezente mai des momentele de plâns.

Citește și:

3 calități pe care să le încurajezi la copii

Tații distanți și impactul lor asupra cuplului și copilul

Somnul și alimentația pot fi influențate: doarme mai puțin și cu multe întreruperi, petrece mult timp în pat considerându-se obosit și/sau bolnav și pot apărea fluctuațiile în greutate.

Energia scade semnificativ, scade capacitatea de concentrare și de răbdare cu diverse activități sau persoane din viața lui.

Dacă ne gândim la contextele de viață, își poate pierde interesul față de activități pe care înainte le făcea cu plăcere, pot apărea modificări în performanțele școlare și lipsa chefului.

Apar deseori gânduri – pe care le putem identifica ușor ca fiind negative – referitoare la propria persoană („sunt gras“, „sunt urât“, „sunt prost“, „nu merit“)  sau la viitor („o să refuze să se joace cu mine“, „nu o să reușesc în ce mi-am propus“).

Este foarte important să reușim să fim prezenți și implicați în viața copilului nostru ca să îl putem cunoaște, să știm care este biologia lui și care sunt etapele normale de dezvoltare.

Astfel, vom putea observa ușor modificările de ritm, de atitudine sau gândire, iar exemplele de mai sus ne ghidează către aceste arii.

În același timp, pot deveni semnale de alarmă atunci când manifestarea lor este extinsă pe o perioadă mai lungă de două săptămâni, indicând deja nevoia de a consulta un psiholog.

 

Care sunt cauzele depresiei de la vârstele mici?

I.C.: La copii și adolescenți, ca și în cazul adulților, apariția simptomelor depresiei și instalarea ei pot fi determinate de un cumul de cauze: vulnerabilitatea genetică, istoria familiei, contextul familial și școlar, modificări biochimice.

Este o boală care are nevoie de tratament, iar pe tot parcursul acestuia, susținerea copilului, atât de către familie cât și de un specialist în domeniul sănătății mentale, este esențială.

Atunci când vorbim despre depresie, să ne uităm atât la factorii determinanți, cât și la factorii care mențin depresia, pentru a-i conștientiza și, mai apoi, pentru a acționa potrivit spre îndepărtarea acestora.

Multe studii arată că una dintre cauzele principale ale depresiei este legată de sănătatea mentală a părinților și de stilul parental – de exemplu, părinții absenți emoțional, reci, critici, care pun accentul exclusiv sau preponderent pe performanță (în detrimentul efortului și al progresului), părinții care suferă de depresie sau cei hiperprotectivi pot favoriza sau determina apariția simptomelor depresive.

De ce se întâmplă acest lucru? Copilul nu este văzut și acceptat pentru ceea ce este, este expus la suferințe asupra cărora nu poate avea control sau nu le poate exprima, rezolva sau schimba.

Când este hiperprotejat, este subexpus la situații în care nu poate explora mediul și diferite alte activități cu rol de recompensă, acestea nefiind sub cotrolul lui.

În același timp, are presiunea rezultatelor, care, spre deosebire de progres, depind de foarte mulți factori externi. Toți acești factori cresc impredictibilitatea și senzația de lipsă de control, favorizând instalarea depresiei.

Un alt aspect favorizant este legat de zona cognitivă: ruminațiile și erorile de gândire. Ruminațiile sunt gânduri negative, legate între ele, și apar ca răspuns la starea emoțională negativă pe care o trăim.

Copilul sau adolescentul se concentrează foarte mult pe starea internă și îi potențează creșterea precum un bulgăre rostogolit în zăpadă.

Deși ruminațiile par inițial că ne ajută să planificăm și să rezolvăm problemele, efectul lor este exact invers: scad motivația și capacitatea de a rezolva problemele din mediu (de exemplu, mediul școlar sau grupul de prieteni).

Acestea opresc, blochează abilitatea copilului sau a adolescentului de a acționa. Câteva exemple de erori de gândire pe care le putem identifica la copii sunt: catastrofizarea („dacă un prieten nu mai vrea să se joace cu mine, înseamnă că nimeni nu va mai vrea să se joace cu mine“), ignorarea lucrurilor pozitive, gândirea în alb și negru („colegii mei sunt grozavi“ sau colegii mei sunt cei mai răi copii“) sau o gândire tip „trebuie“, care îi face pe copii să devină critici cu ei înșiși sau cu prietenii lor.

 

Cum ne încurajăm copilul sau adolescentul să vorbească despre ceea ce simte?

I.C.: Pentru sănătatea fizică și mentală a copilului sau adolescentului, cel mai important aspect este calitatea relației pe care o are cu părinții.

„Relație sănătoasă“ înseamnă încredere, siguranță și echiparea copilului cu convingerea și sentimentul că este iubit, acceptat și că se poate baza pe părinți.

Relația este cea care îi dă suficientă încredere să împărtășească cu noi ceea ce trăiește, să ne ceară ajutorul și sprijnul și este și cea care ne permite să îl influențăm pozitiv și să păstrăm această influență și mai târziu, în adolescență, când provocările sunt și mai mari.

Calitatea relației este dată atât de atenția față de propriile noastre nevoi (cum avem grijă de noi ca să fim bine), cât și față de nevoile copilului, și este construită zi de zi, prin lucrurile mărunte pe care le facem.

Este mai important să fim atenți la nevoile copilului, decât la eliminarea disconfortului trăit de copil sau de noi, ca părinți.

De exemplu, una dintre nevoile copilului este de a avea timp liber, nestructurat și organizat – să cunoască plictiseala. Acesta, inițial, poate trăi un disconfort, manifestat prin plâns sau iritabilitate, care determină, la rându-i, un disconfort al nostru, ca părinți.

Oprirea acestuia înseamnă că nevoia copilului este secundară sau ignorată și ne concentrăm pe nevoia noastră de liniște și nevoia de confort, pe moment, a copilului.

Pe termen mediu și lung, nici nu ne ajută și nici nu construiește o relație mai sănătoasă. Așa cum scrie Kent Hoffman, un copil are nevoie ca părintele lui să fie mai mare, mai puternic, mai înțelept și, în același timp, bun.

Deci copilul are nevoie de un părinte care să îl iubească și să îi ofere siguranță, precum și să fie suficient de abil pentru a-i oferi și structura copilului anumite rutine, care contribuie la o dezvoltare sănătoasă.

 

Cum putem interveni noi, părinții, pentru a preveni instalarea depresiei? Ce anume depinde de noi?

I.C.: În primul rând, este important să avem grijă cu condiționarea iubirii. Copilul trebuie să știe și să simtă că este iubit, indiferent de performanțele sale.

În același timp, copilul sau adolescentul are nevoie de atenția și grija noastră, iar atunci când simțim că cere mai/prea multă atenție, înseamnă că ceea ce îi oferim noi, în realitate, nu este suficient pentru el.

Atunci este nevoie să schimbăm momentele și contextele în care i-o oferim. Uneori, putem fi induși în eroare de un copil liniștit, care nu cere direct atenția noastră.

Acest lucru nu înseamnă că nu are nevoie de ea, ci că noi ar trebui să fim mai atenți la nevoile lui pentru a i le satisface corespunzător.

Este important și să învățăm să transformăm recompensele materiale în recompense de timp petrecut împreună. De exemplu, în loc să îi cumpărăm multe jucării, îl putem învață să își creeze jucăriile.

Există studii care arată că un factor predispozant al depresiei la copii este numărul ridicat de stimuli (de exemplu, multe jucării).

Creșterea stimulării senzoriale aduce după sine o inabilitate a copilului de a se bucura, având nevoie mereu de stimuli din ce în ce mai puternici.

Dacă totuși copilul are deja multe jucării, putem să îi restrângem accesul la ele oferindu-i-le pe rând. Timpul de calitate pe care îl petrecem împreună cu copilul trebuie să fie și un timp predictibil pentru acesta, respectiv să știe când se întâmplă (rutina de seară, în care povestim întâmplările de peste zi, sau jumătatea de oră în care colorăm sau ne plimbăm cu bicicleta etc.).

O soluție poate fi calendarul familiei, în care să notați activitățile fiecărui membru, precum și activitățile comune, și să implicați și copilul în crearea lui.

Să generăm și să creștem contextele în care copilul poate învăța autocontrolul, situații în care recompensa sau anumite alegeri să fie în controlul lui (de exemplu, hainele cu care se îmbracă, ce mănâncă la prânz, când se joacă cu lego-ul și când citește, la ce liceu merge).

Împreună cu autocontrolul, îl putem ajuta să învețe consecințele comportamentului și, astfel, asumarea și responsabilitatea.

Să îi oferim copilului, prin introducerea în program, timp în care să învețe să își creeze singur jocurile, activitățile, să stea cu gândurile lui, să descopere ce îi place, ce îi oferă confort separat de ghidajul părinților și, astfel, să își descopere interesele și să învețe controlul asupra timpului și asupra activităților recompensatoare, plăcute.

Copilul învață astfel că plictiseala și timpul liber nu sunt periculoase dacă, nu are o direcție din exterior și că își poate crea singur activități care să îi facă plăcere. Astfel, prin experiențe repetate, învață să aibă încredere în alegerile lui și în el însuși.

Nu trebuie să ignorăm nici timpul pe care copilul îl petrece în fața ecranelor, fie că vorbim despre tabletă, telefon sau televizor.

Acesta nu trebuie să depășească 20-40 de minute pe zi. În schimb, îi putem oferi activități alternative, precum o plimbare în parc, o excursie la munte, lecturarea unei cărți, timp petrecut fizic cu prietenii săi. Exemplul propriu are o importanță foarte mare.

Pentru că reprezentăm un model pentru copiii noștri, trebuie să fim atenți la noi înșine, la felul în care gestionăm dificultățile, emoțiile negative, la felul cum ne relaxăm, cum relaționăm între noi, întrucât tot ceea ce facem este un exemplu pentru copii și poate fi cel mai grăitor sprijin pe care îl oferim.

 

Irina Calomir este psiholog, psihoterapeut de familie și cuplu, www.irinacalomir.ro