Profetul curentului slow, Carl Honoré, vine la Cluj Napoca pe 4 iunie!

Îl cunosc din 2019 pe Carl Honoré în calitate de apostol al încetinirii ritmului vieții; în acel 2019 trepidant începusem să simt acut această nevoie de a respira ceva mai adânc și de a privi viața mai în profunzime. Carl a venit la lansarea cele de-a doua cărți ale sale, apărută în traducere românească la Curtea Veche Publishing, la numai 4 luni de la lansarea de la Londra. În cea mai recentă carte a sa, Bolder. Cum să profiți de o viață mai lungă, Carl Honoré ne propunea o revoluție a felului în care vedem îmbătrânirea, respectiv ne provoca să o vedem ca o nouă devenire din viața noastră, cu farmecul ei propriu, de neînlocuit.

Supranumit „părintele mișcării Slow” de către ABC TV News, Carl Honoré este un jurnalist canadian stabilit în Londra. A studiat limba italiană și istoria la Universitatea din Edinburgh. După terminarea studiilor universitare a lucrat ca asistent social cu copii ai străzii din Brazilia. A scris articole și reportaje pentru The Economist, The Observer, Miami Herald, Time, National Post, Houston Chronicle și alte publicații din Europa, Canada și America de Sud. După zece ani de activitate editorială intensă, a avut o revelație: pentru o viață mai împlinită și cu mai multe satisfacții, trebuie să încetinim ritmul. Această idee s‑a concretizat într‑o serie de cărți și conferințe de mare succes în întreaga lume.

Psychologies: Carl, spuneai cândva că a încetini înseamnă a accepta ideea că oricum pierzi, că nu poți cuprinde tot, că nu ai controlul asupra tuturor factorilor care îți inflluențează viața și atunci mai bine te bucuri de ea ca atare. S-ar zice că nimic nu a demonstrat acest lucru mai clar decât pandemia: am o prietenă care era la primul an de planuri amănunțite de afaceri fix la început de 2020. Apoi pandemia a prăbușit toate aceste planuri, arătând că într-adevăr nu deținem controlul asupra factorilor existenței noastre pe care până mai de curând îi credeam decisivi. Pe unii acest lucru i-a eliberat – este cazul prietenei mele -, alții nu au învățat absolut nimic și au refăcut iluzia încă și mai desprinsă de realitate a unei lumi previzibie în care merită să alergi după mii de obiective. Este acest atașament deosebit pentru previzibil o meteahnă și un semn al timpurilor noastre?

Carl Honoré: Da, cred că este. Ființele umane tânjesc în mod natural către structură, certitudine, predictibilitate. Este un impuls pe care îl găsim în toate culturile și epocile. Poate explica parțial existența universală a religiilor în calitate de sisteme concepute pentru a impune ordinea unei lumi dezordonate. În vremuri de haos și tulburări, când totul pare imprevizibil, foamea de predictibilitate crește, desigur. Este ceea ce vedem acum, când crizele globale par iminente și grave și lucrurile care păreau odinioară solide, cum ar fi faptele și adevărul, se clatină și sunt greu de identificat.

A fi ocupat este adesea un instrument de negare, o modalitate de a evita probleme sau întrebări mai profunde. În loc să ne confruntăm cu ceea ce nu merge bine în viața noastră, ne este mai ușor să accelerăm, să ne pierdem în treabă, să ne concentrăm asupra lucrurilor banale. A trăi o viață „pe repede înainte” este adesea un mod de a fugi de tine.

Se poate spune că a fi foarte ocupat este o modalitate de a aduce o oarecare predictibilitate vieții tale, de a crea ordine într-o lume care pare că scapă de sub control. A fi ocupat înseamnă de obicei să ai un program clar care îți spune ce să faci și când să faci. Ca atare te scutește de disconfortul de a nu ști ce urmează. Dar există multă putere în a nu ști ce urmează: cele mai bogate experiențe și cele mai profunde învățături ne vin din spațiul liminal dintre a cunoaște și a nu cunoaște.

Când ai scris Elogiu Lentorii, te-ai gândit că va veni o vreme în care toată lumea va fi forțată să încetinească – respectiv lockdown și pandemie?

C. H.: Sunt un mare fan de science-fiction, așa că, da, mi-am imaginat o pandemie sau o altă catastrofă care să forțeze lumea să încetinească, să ne facă să ne regândim drumul, să ne confrunte cu întrebări mari și grele despre felul în care trăim, pentru a construi o civilizație mai bună. Am o ușoară tentă utopică – dar asta nu înseamnă că am salutat vreodată Covid-19. A fost un coșmar pentru noi toți – în multe moduri diferite. Cred că încă procesăm trauma a ceea ce s-a întâmplat; vor trece ani de zile până vom înțelege pe deplin ce au însemnat toate acestea pentru omenire.

La început mulți oameni declarau că sunt fericiți că pot încetini, apoi și-au dat seama cât de dificil este de fapt să încetinească. Cum ai reacționat tu la lentoarea obligată a pandemiei?

C. H.: Mi s-a părut greu la început. Am trecut de la obișnuița a călători în jurul lumii la starea de a fi blocat acasă, ceea ce a fost un șoc. Dar destul de curând am început să găsesc și părțile bune. Mi-a plăcut să am mai mult timp acasă cu familia. Am început să fac plimbări contemplative lungi. Am avut mai mult timp să gătesc, să citesc și să fac artă. M-am pomenit punându-mi  întrebări mari despre lume și scopul meu în viață.

Dar eu am fost norocos să am suficiente economii și o casă, pentru a trece peste perioadele de lockdown într-un mod relativ confortabil. Mulți alții nu au fost atât de norocoși.

Cum au reacționat cei din jur și ce ai observat din mersul forțat lent al lumii în acea perioadă?

C. H.: Pandemia a fost ca un atelier global de încetire. La început, s-au plâns mult de plictiseală. și apoi, pe măsură ce pandemia continua, începeam să aud oameni spunând că au simțit-o ca pe o eliberare – în sensul în care nu mai erau ocupați tot timpul și aveau timp să se gândească la viața lor. Mulți oameni și-au făcut atunci tema la metafizica profundă și au decis că viețile pe care le trăiau înainte de pandemie nu erau potrivite pentru ei, așa că acum își schimbă cariera, se mută din oraș, pun capăt relațiilor proaste. Dacă ești obișnuit să fii ocupat și distras tot timpul, a fi forțat să ai mai puțină stimulare și mai mult timp pentru a reflecta poate fi la început dureros și puțin înspăimântător, dar dacă persiști începi să-ți examinezi viața în felul despre care a vorbit Socrate. Când îți examinezi viața în profunzime, o poți face mai bună.

După ce au umplut la loc cu angoasă și trepidație spațiul de respirație pe care îl putea crea reducerea activităților, oamenii au trecut în perioada post pandemică, unde, aparent, au uitat aproape tot. Frenezia a revenit. Vrea acest lucru să spună că nu suntem gata pentru încetinire?

C. H.: Aș spune că frenezia nu a revenit la cotele dinainte de pandemie. Unele dintre lecțiile de încetineală pe care ni le-a dat pandemia au rămas. De exemplu, pandemia ne-a zdruncinat viziunea asupra a ceea ce este posibil și de dorit la locul de muncă. Acum știm că, dacă este făcută corect, munca de la distanță le poate oferi oamenilor mai mult control asupra timpului lor, ceea ce le permite să încetinească atunci când le convine. Ceea ce îi face mai fericiți și mai productivi.

Un alt exemplu este că pandemia a schimbat peisajul urban. Numai în Europa am construit peste o mie de kilometri de piste pentru biciclete în orașe, ceea ce încetinește ritmul vieții urbane. Și majoritatea pistelor pentru biciclete vor rămâne.

Pe vremuri numită „senectute” acum percepția socială a bătrâneții are mai degrabă de-a face cu demența. Ce ne spune asta despre deformările timpului nostru?

C. H.: Că trăim într-o epocă fascinată de cultul tinereții, care ne spune că mai tânăr este pur și simplu mai bun. Dovezile sunt peste tot în jurul nostru. Companiile comercializează produse „anti-îmbătrânire” ca și cum îmbătrânirea ar fi o boală. Mark Zuckerberg poate declara cu impunitate că – citez exact – „tinerii sunt pur și simplu mai deștepți.” Zilele trecute, am văzut o felicitare de ziua de naștere care arăta o femeie care joacă groaza ca într-un film de serie B, cu textul „Doamne, ai 30 de ani!!!!”.

Chiar și limba noastră întărește ideea că îmbătrânirea este doar o coborâre sumbră în decrepitudine. Expresii ca: Panta greșită a anilor cincizeci. Își arată vârsta. Trecută de prima ei. Terminat la patruzeci. Simțindu-mi vârsta. Depășit.

Din ce în ce mai mulți formatori de trenduri mondiale susțin ceea ce spuneai cu câțiva ani în urmă, anume că social media nu are de ce să ne devoreze viața și primul pas spre a ne găsi liniștea trece prin a face liniște în notificările care ne vin de pe social media. Cum simți că a evoluat raportul omenirii cu social media în acești ultimi ani?

C. H.: Ori de câte ori apare o nouă tehnologie, ne ia întotdeauna timp să descoperim cum să o folosim cu înțelepciune. Avem tendința depăși măsura la început. Dar în cele din urmă vom stabili noi reguli sociale și norme culturale care ne permit să profităm la maximum de tehnologie. Cred că în sfârșit începem să ieșim din stadiul „depășirii măsurii”.

Chiar și cei care iubesc rețelele sociale încep să-și dea seama că obiceiul de a fi mereu prezenți online, cu atenția acaparată, le afectează capacitatea de a gândi, de a lucra, de a se bucura de moment și de a se conecta profund cu alți oameni. Așa că vin cu modalități inovatoare de a se opri, cum este proba de „staking”. Când un grup iese la masă, toată lumea își așază telefoanele într-o stivă în mijlocul mesei; primul care întinde mâna după telefon plătește factura pentru întreaga masă. E o idee isteață, mod lejer de a spune: „Acum suntem împreună aici. Nu vom mai avea niciodată acest moment. De ce să-l strici încercând să fii în mai multe momente deodată?”.

Stacking-ul este un exemplu perfect pentru cum poți pune limitatoare de viteză pe autostrada informațională. Iar cea mai bună veste este că stackingul a fost inventat de tineri, de „nativi digitali”, nu de baby boomers care nu au crescut niciodată cu ecrane.

Ce înseamnă avansul inteligenței artificiale pentru omul de rând? Dacă studenții se pot bucura de lucrări mai repede și mai bine scrise, există deja categorii profesionale care încep să se teamă că activitatea lor va fi preluată de roboți. Ne vor elibera inteligențele artificiale de povara muncii înainte ca noi să putem înțelege virtuțile umane ale contemplării?

C. H.: Noi, oamenii, trebuie neapărat să avem o conversație serioasă despre inteligența artificială. Pentru a afla ce vrem de la ea și cum să îi facem față. Îmi fac griji că tehnologia va apărea înainte ca noi să creăm o cultură care să se ocupe de ea.

Bănuiesc – sau sper! – că va exista întotdeauna loc pentru oameni pentru a oferi compasiune, creativitate și înțelepciune.

Cât de diferiți sunt cu adevărat copiii născuți undeva după 2010 de cei născuți în anii 1970-1980?

C. H.: Cred că oamenii exagerează acest decalaj tehnologic. Mulți oameni în vârstă folosesc foarte bine tehnologia. Și în fiecare an apare o nouă generație care folosește tehnologia de ani de zile. Ne aflăm într-un scurt moment de tranziție, când o generație trebuie să învețe tehnologia foarte târziu în viață, iar unora li se pare greu. Dar fiecare generație care vine de acum înainte este complet imersată în tehnologie, așa că în curând nu va mai exista niciun decalaj.

Un copil născut astăzi în Cluj-Napoca are același creier ca un copil născut acolo în anii 1970 sau chiar în anii 1870. Evoluția umană nu se mișcă atât de repede! Asta înseamnă că un copil născut în 2023 are aceleași puncte tari, slăbiciuni și nevoi ca și copiii din trecut. Iar una dintre aceste nevoi este nevoia de timp, respectiv de încetineală. Copiii de astăzi au nevoie și de timp și spațiu pentru a explora lumea în propriile condiții și în ritmul lor, pentru a se juca liber, pentru a visa cu ochii deschiși, chiar și pentru a se plictisi. Însă când copilăria este transformată într-o cursă către perfecțiune, copiii ratează lucrurile care dau corp, sens și bucurie vieții umane – micile aventuri, călătoriile secrete, eșecurile și necazurile, glorioasa anarhie, momentele de singurătate și chiar de plictiseală.

Copiii nu s-au schimbat: ceea ce s-a schimbat este lumea în care cresc.

Care este ținta ta principală la The Inner?

C. H.: Să dobor cultul vitezei și cultul tinereții. Să ajut oamenii să vadă lumea într-o lumină nouă.

Pregătești o carte nouă?

C. H.: Mă joc cu ideea de a scrie o carte despre ritualuri: de ce funcționează și cum ne pot ajuta să trăim vieți mai bune și să construim o lume mai bună.