Carla Bruni Sarkozy: Vreau sa fiu perfecta

Fost top model de succes, eroina unui roman despre iubiri furate, mama a unui baietel de sapte ani si sotia presedintelui Frantei, Carla Bruni e o femeie constienta de greselile ei. Dar le adauga experientei de viata.

Carla Bruni Sarkozy e femeia cameleon. Asa o stiu cei mai multi, mai ales cei care au cunoscut-o. E genul de persoana care starneste pasiuni sau invidii de intensitate maxima si care nu trece neobservata. Aproape niciodata. E imposibil sa o cunosti si sa-ti ramana indiferenta. Carla e suma ipostazelor in care s-a aratat pana acum. Si cine stie ce surprize mai pregateste?!

La 19 ani, isi incepea cariera de model, dominand podiumurile anilor ’90, alaturi de Claudia Schiffer sau Cindy Crawford. Zece ani mai tarziu, s-a apucat de muzica, una dintre „dependentele“ ei, despre care vorbeste si in interviul ur­ma­tor. De-a lungul anilor, s-a iubit cu barbati din showbiz sau politicieni.

A ajuns protagonista romanului Nimic grav (2004). Autoarea cartii povesteste cum Carla i-a sedus sotul, pe Raphael Enthovan, tatal lui Aurélien, singurul copil al Carlei. Idila celor doi s-a terminat in 2005. Doi ani mai tarziu, apareau primele zvonuri despre o posibila relatie a Carlei cu presedintele Frantei, Nicolas Sarkozy. Apoi a devenit a treia doamna Sarkozy. Despre ipostaza de Prima Doamna a Frantei, de mama si de femeie care iubeste la cote maxime, in cele ce urmeaza.

Psychologies: Il iubiti foarte mult pe fiul dumneavoastra. V-ati gan­­dit ce va face cand va creste? El si-a facut planuri?
Carla Bruni Sarkozy: A, sigur, Aurélien are aceleasi ganduri pe care le are orice copil de varsta lui: isi doreste sa devina pompier sau politist. Uneori spune ca si-ar dori sa fie Superman. Atunci, eu ii explic ca nu are cum sa fie Superman, daca nu va manca mai multe legume.

Cum vi s-a schimbat viata cu nasterea acestui mic Superman?
Nimic nu mai e la fel, practic, viata mea s-a schimbat din temelii. Inainte de nasterea lui, eu eram singura persoana care conta cu adevarat pentru mine. Acum, el e totul pentru mine. E fascinant sa vezi cum te transformi din momentul in care devii mama.

Pe cel mai recent album al dumneavoastra este un cantec: La possibilite d’une ile. Daca v-ati afla pe o insula, nu v-ati plictisi?
Aceasta insula se refera la dragoste, asa ca indicat ar fi ca aici sa fie doua persoane. Daca ar fi asa, cu siguranta nu m-as plictisi. E imposibil. Dragostea ca o insula este interesanta, pentru ca implica ideea de limitare, dar si de de prizonierat.

Ati avut vreodata unul dintre aceste sentimente?
Asa este. Cand iubesti, esti pri­zonier. Cat despre ideea de limitare, este acelasi lucru, nu? Tot prizonier esti neavand spatiu suficient. Dar ambele notiuni contravin ideii de iubire, care inseamna implinire, daruire neconditionata si, pana la urma, fericire absoluta. Astfel ca cine iubeste cu adevarat, nu se va simti nici limitat, nici prizonier. Dim­po­triva. Va fi mai liber decat si-a ima­ginat vreodata.

Cantecul L’Amoreuse descrie sentimente pe care le ex­perimentati intr-un moment in care viata vi se schimba complet. Vi s-a intamplat sa renuntati la ceva pentru ca ulterior sa regretati alegerea facuta?
Nu. Dar cred ca tot timpul asta fa­cem: renuntam la anumite lucruri in favoarea altora. Viata este un sir lung de decizii. Si despre asta e vorba in L’Amoreuse. De exemplu, tine­retea: o lasam in urma si intram intr-o alta etapa a vietii noastre, care are, desi­gur, partile ei frumoase.

Nu le pu­tem avea pe amandoua: si tinerete, si intelepciune. Eu, cel putin, nu le-am avut. Si asta incerc sa-i explic si fiului meu. E important sa stie ca aceasta capacitate de a lasa ceva in urma si de a trece intr-o etapa superioara, de a privi in viitor, este ceva benefic. Si ceva care nu va trezi in niciun caz sentimentul de regret. Abia atunci cand nu te poti desprin­de de trecut ai regrete. Iar abilitatea de a face asta trebuie formata inca din copilarie.

Viata ar fi mult mai grea daca ne-am gandi in fiecare zi la cea care a trecut. E greu, si nu spun ca pentru mine e usor, mai ales ca aceasta nostalgie a trecutului despre care vorbim vine din frica genetica de moarte. Pana la urma, la acest lucru se reduce tot. Dar e o fatalitate de care nu putem scapa.

Citeste continuarea in revista Psychologies editia lunii noiembrie.