Cele patru reguli de aur ale comunicarii nonviolente
Inventat in anii ’70 de catre psihologul american Marshall Rosenberg, comunicarea nonviolenta se inspira din filosofia lui Gandhi si din cercetarile asupra empatiei, facute de Carl Rogers.
Terenul sau de experimente a fost populatia carcerala din America de Sud, o zona de conflicte intense. Cu succes, desigur. Uneori, empatia reciproca se dovedeste dificil de mentinut.
Dar oricare ar fi campul sau de aplicare, de la nivel de cuplu la cel de tara, comunicarea nonviolenta are acelasi scop, cheie si metoda. Ea incita pe fiecare sa-si exprime nevoile fara a-l rani pe celalalt.
Oricat de evidenta ar fi, prima regula a comunicarii celei bune risca sa ramana, pentru o buna bucata de vreme, un deziderat.
„Ceea ce concepem corect, se enunta clar, iar cuvintele pentru a o spune vin usor“, scria Boileau in secolul XVII.
„Vorbim mult si vorbim prost“, scrie si Thomas D’Aisembourg, cel care popularizeaza metoda comunicarii nonviolente in Europa.
„Nu reusim sa numim ceea ce trebuie numit, mai ales in caz de conflict. In fata vorbariei si abstractiilor, atentia se disipeaza.
Si cand ne varsam sacul in capul celuilalt, el sau ea nu poate decat sa se scufunde. Rigoarea si structura in patru pasi pe care o prezinta comunicarea nonviolenta asigura sobrietatea si precizia si creste calitatea legaturii.“
Ramane sa experimentam acest proces in patru pasi – observare, sentiment, nevoie, cerere, care dau CNV eficacitatea sa in rezolvarea de conflicte.
Observ faptele obiective, remarc comportamentul concret care imi afecteaza starea de bine: dezordinea din camera copilului meu, partenerul care intarzie fara a ma fi prevenit…
In comunicarea nonviolenta trebuie sa ma straduiesc sa contemplez aceasta situatie obiectiv, fara a judeca. Dificil? Da.
Pentru filosoful indian Krishnamurti, observarea fara evaluare este cea mai inalta forma de inteligenta umana.
Marshall Rosenberg, fondatorul american al metodei, ne avertizeaza asupra piedicilor acestor „false observatii“, care sunt tot niste judecati deghizate.
De la dezordinea din camera, ajung la indisciplina copilului. Sau vad in intarzierea celui pe care il iubesc o lipsa de respect.
Din fericire, la acest pas nu trebuie sa vorbesti. Observatia fara judecare se poate face mintal.
Poate ca pot folosi ocazia spre a ma intreba de ce ma deranjeaza dezordinea sau intarzierea in asa mare masura?
Este prima dintre intoarcerile catre sine la care aceasta metoda face apel.
Cand va veni vremea comunicarii, as putea ramane in aceasta situatie, cu sobrietate si concentrare, si sa evit judecata („nu faci niciodata curat“, „intarzii mereu“), care acuza si ranesc, fara a reflecta cu adevarat realitatea.
Citeste continuarea articolului in revista Psychologies, numarul de aprilie
