Cobor spre tine, suflet blând, pentru a ta pace pe pământ!

Spun mulţi că arta face schimbări în lume, că ceea ce noi numim azi „artă” și ne flatează simţul estetic este de fapt un proces de comunicare a cărui profunzime variază, de la șamanism și comunicare cu lumile de dincolo la magie, la simbolistică și câteodată chiar la simplul schimb de semne și statuturi. Obiectul artistic este greu de judecat și simpla sa expunere îl livrează acestui status. La polul opus se află creaţia sacră, care cere respectarea unui anume canon pentru ca obiectul artistic să devină sacru. Explorând între acești doi poli, artista Andreia Martinescu creează lucrări care desenează acele puncte de conexiune cu transcendentul care aduc vindecare și armonie. Un principiu cuantic. Astfel, pornind din lumea artei, ea a devenit terapeut.

Interesele mele despre subtil, timp cuantic, simţăminte și viziuni transcedentale vin de mult mai departe, dar mă limitez la a zice că sunt din copilărie.

În ceea ce privește „arta”, una este ceea ce înţelege societatea, alta este ceea ce se învaţă în școală, alta este ceea ce simte artistul și alta este ceea ce face arta prin mine.

Chiar dacă aleg acum de multe ori să folosesc, în limbajul uzual, expresii de genul „waw, ce frumos este!” sau „nu îmi place” sau poate „ooo, ce urât este!”, la nivel conștient lumea este așa cum este, iar frumosul și urâtul sunt două alegeri, două faţete ale aceluiași întreg.

Primii mei pași în artă au fost destul de anoști – și totuși interesanţi, privindu-i acum. Pictam și desenam mereu cu un respect faţă de ceea ce amprentam pe hârtie, dar fără să mă atașez de rezultat.

Îmi amintesc că eram în clasa a cincea când doamna profesoară de desen ne punea să pictăm oameni și scene diverse de război. Fără ghidare anatomică, artistică, psihologică sau de oricare alt fel. Pentru mine era ceva utopic. Nu rezonam deloc cu nimic din ceea ce trebuia produs la ora de desen, ba chiar era chinuitor. Desigur că acolo a fost prima nota de 4. Primul trimestru s-a încheiat cu „îţi dau 9 de milă, ca să îţi iasă media”. De ce îmi place atât de mult această istorioară, aparent un eșec răsunător?

Ei bine, îmi place pentru că ajută oamenii să se descătușeze de prejudecăţi, respectiv de programe mentale cum că „doar profesorul știe“, „doar alţii au talent”. Îmi amintesc de istorioara asta și o împărtășesc elevilor mei, indiferent de vârstă, cât și părinţilor, de fiecare dată când dă târcoale lipsa de încredere în propria persoană; o spun spre eliberare și spre accesare de noi teritorii.

Citește continuarea articolului în ediția de martie-aprilie 2023 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!